Cod produs: Plânsul de bucurie făcător. Lacrimile de pocăinţă în scrierile P
Disponibilitate: Indisponibil

Plânsul de bucurie făcător. Lacrimile de pocăinţă în scrierile Părinţilor sirieni şi bizantini

   
      0 review-uri      
43 LEI
Lansează o solicitare
 

În colecţia Patristica, seria Studii, a apărut un nou titlu, „Plânsul de-bucurie-făcător. Lacrimile de pocăinţă în scrierile Părinţilor sirieni şi bizantini”, autor Hannah Hunt, traducere de Dragoş Dâscă (412 pp.). Importanţa lucrării de faţă o reprezintă revalorizarea învăţăturii Părinţilor Bisericii despre lacrimi. Plânsul pentru păcatele săvârşite curăţă sufletul celui ce se pocăieşte şi limpezeşte ochii săi duhovniceşti. Această realitate era cunoscută şi trăită...

mai mult  +

În colecţia Patristica, seria Studii, a apărut un nou titlu, „Plânsul de-bucurie-făcător. Lacrimile de pocăinţă în scrierile Părinţilor sirieni şi bizantini”, autor Hannah Hunt, traducere de Dragoş Dâscă (412 pp.). Importanţa lucrării de faţă o reprezintă revalorizarea învăţăturii Părinţilor Bisericii despre lacrimi. Plânsul pentru păcatele săvârşite curăţă sufletul celui ce se pocăieşte şi limpezeşte ochii săi duhovniceşti. Această realitate era cunoscută şi trăită de Părinţii deşertului, după cum o arată şi apoftegmele din Pateric: „Să plângem fraţilor! Ochii noştri să verse lacrimi înainte ca să ajungem acolo unde propriile lacrimi ne vor arde trupurile” (Macarie Egipteanul) sau „Roagă-te mai întâi pentru darul lacrimilor, pentru ca prin plâns să-ţi înmoi asprimea înnăscută” (Evagrie Ponticul). Cartea „Plânsul de-bucurie-făcător. Lacrimile de pocăinţă în scrierile Părinţilor sirieni şi bizantini” se axează în principal pe patru autori reprezentativi pentru Tradiţia Bisericii Ortodoxe: Ioan Scărarul, Efrem Sirul, Isaac Sirul şi Simeon Noul-Teolog. Sfântul Ioan Scărarul zugrăveşte un tablou viu al durerii pe care o trăieşte omul ce se pocăieşte. El foloseşte un vocabular deosebit de exact din punct de vedere anatomic pentru a descrie senzaţia inimii străpunse. Plânsul este izvorul de apă răcoritoare pe care Dumnezeu îl dă monahilor smeriţi. El ne arată că monahii sunt plângătorii care „de la trupul lor s-au întors ca de la un duşman”, şi în acelaşi timp susţine că omul cu adevărat fără de prihană este cel care „îşi plouă neîncetat obrajii săi cu apele vii”; cu alte cuvinte, aspectele fizice şi spirituale ale firii omeneşti lucrează împreună pentru dobândirea mântuirii. Sfântul Efrem Sirul, cel de-al doilea scriitor patristic abordat în „Plânsul de-bucurie-făcător…”, pune accent pe pocăinţa femeii păcătoase, cea care i-a spălat picioarele Mântuitorului cu propriile lacrimi (Luca 7, 36-50). Datorită plânsului sincer pentru păcătoşenia sa, această femeie se dovedeşte a fi „văzătoare de Dumnezeu” fiindcă, spre deosebire de farisei şi de învăţaţii evrei, ea Îl recunoaşte pe Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu. Un alt autor din spaţiul spiritualităţii siriene, Sfântul Isaac Sirul ne învaţă că, prin plâns, creştinul împlineşte cele două mari porunci ale lui Hristos: lacrimile reprezintă o participare atât la pătimirile lui Hristos, cât si ale omenirii. „Isaac dezvoltă în mod special concepţia monahală despre dinamica dintre iubirea omenească şi cea dumnezeiască. Dacă sunt nelipsite zi de zi, smerenia şi tăcerea devin maicile plânsului. Pocăinţa este manifestarea sa omenească. Omul care se pocăieşte, făptura lui Dumnezeu din carne şi duh, este simbolizată de persoana monahului, a cărui lucrare zilnică de iubire şi întristare îl defineşte pe plângător” (p. 204). Pentru Sfântul Isaac, nevoinţa neîncetată a monahului de a plânge pentru păcate reprezintă o întâlnire a Dumnezeului cel Viu, al Cărui Fiu, prin viaţa şi moartea Sa, devine prototipul pentru ce înseamnă a suferi şi a simţi întristare pentru păcat. Capitolele dedicate Sfântului Simeon Noul-Teolog, teologul lacrimilor neîncetate, sunt deosebit de importante pentru înţelegerea spiritualităţii isihaste. Hannah Hunt pune accent pe relaţia părinte – fiu duhovnicesc dintre Simeon Evlaviosul şi Simeon Noul-Teolog. Multe din concepţiile Noului Teolog îşi au rădăcinile în viaţa înaltă a Părintelui său duhovnic, Simeon Evlaviosul. Printre acestea se află şi îndemnul de a vărsa lacrimi neîncetat: „cine nu plânge în fiecare zi – căci preget să zic în fiecare ceas, ca să nu par prea exagerat –, acela îşi strică şi-şi pierde sufletul [lăsându-l să moară de foame]”. Lacrimile nu exprimă doar întristare, ci decojesc straturile păcatului, dezvăluind chipul lui Dumnezeu din firea omenească de dinainte de cădere

mai puțin  -