Cod produs: Pădurea vrăjită
Disponibilitate: In stoc

Pădurea vrăjită

   
      0 review-uri      
29 LEI
 

Pasărea albastră a fericirii Este cu totul reconfortant să scrii despre o antologie de autor – poezie, proză – de azi şi, încă mai mult, subintitulată „literatură pentru copii”, în legătură cu o parabolă a lui E. Lovinescu de acum o sută şi mai bine de ani; pe scurt, Dumitru Vacariu de azi umblă după pasărea albastră, de ieri, a lui E. Lovinescu. Iată. Într-un text publicat în „Falanga Literară”, în 1910, „seninul” critic scria despre destinul pe care ursitoarea „...

mai mult  +

Pasărea albastră a fericirii Este cu totul reconfortant să scrii despre o antologie de autor – poezie, proză – de azi şi, încă mai mult, subintitulată „literatură pentru copii”, în legătură cu o parabolă a lui E. Lovinescu de acum o sută şi mai bine de ani; pe scurt, Dumitru Vacariu de azi umblă după pasărea albastră, de ieri, a lui E. Lovinescu. Iată. Într-un text publicat în „Falanga Literară”, în 1910, „seninul” critic scria despre destinul pe care ursitoarea „bătrână şi gârbovită de vreme” i-l prezice lui Cătălin: „Lumea întreagă va sta la picioarele tale; firea îşi va dişterne pentru tine toate farmecele ei. Dar tocmai din uşurinţa cu care îţi vor fi la îndemână, să izvorască nemulţumirea; să doreşti deci ceea ce e departe şi nu se poate avea cu uşurinţă; să n-ai odihnă până nu-i prinde şi îmblânzi pasărea rară, pe care nimeni n-a prins-o până acum: pasărea albastră”: iată acum şi referinţa parabolei: „Ceva din sufletul lui Cătălin avem cu toţii... O zână răutăcioasă ne-a sădit în suflet o năzuinţă către lucruri care nu sunt, făcându-ne să trecem cu nepăsare pe lângă ceea ce ar trebui să facă fericirea şi frumuseţea acestei lumi. Nu ascultăm la glasul privighetorii pentru că ne gândim la pasărea albastră”. Critica lui E. Lovinescu este o continuă căutare a păsării albastre a literaturii. Nu altfel trebuie interpretată, de pildă, această mărturisire pe care criticul o face Elenei Farago, într-o scrisoare din 13 septembrie 1910: „Şi mă gândesc ce lesne aş putea face literatură de imaginaţie, nuvele sau chiar romane! Situaţia mă obligă să descopăr cadavre uitate de ani, şi pentru a afla o dată de nici o importanţă să-mi pierd ziua întreagă. Tristă soartă. Dacă aş fi un simplu buchinist ar mai merge, dar simt în mine seva unei imaginaţii destul de robuste care cere drept la viaţă, şi n-o pot satisface”. Scriitorul Dumitru Vacariu caută pasărea albastră a literaturii, activând ca muzeograf şi însoţindu şi biografia cu înfiinţarea muzeelor literare ieşene şi rostuind Muzeul Literaturii Române din Iaşi cu o muncă impresionantă, alături de alţi colegi. Din această perioadă remarcăm: Dincolo de poveste (1979), Bărzăunul şi restul lumii (1984), Vornicul Ţării de Sus (1984; 2010), Poteci fără întoarcere (1987), Comoara (1988), Aventură dincolo de timp (1990), În căutarea Scufiţei Roşii (2005). Aceasta este aşa-zisa „literatură pentru copii şi tineret”, excelând în ceea ce s-au numit „povestiri istorice”, dar Dumitru Vacariu se distinge, printre prozatorii contemporani, printr-o serie de romane şi povestiri – Ochii viperei (1995), Praznicul orbilor (2000), Casa cu iederă (2000), Porumbeii albaştri (2003, Fiul Meu. Parabola apocalipsei roşii (2006), Mărturii din viaţa de apoi (2010) –, unde scrie una dintre cele mai tulburătoare autobiografii literare din câte se pot citi în stricta noastră actualitate; ultima carte din seria amintită, Mărturii din viaţa de apoi, se adresează, deopotrivă, celor mari şi celor mici, pentru că, iată, mărturiile din viaţa de apoi sunt de dincolo de bine şi de dincoace de rău; din Rai şi din Iad adică, pe unde, după „fericirea de a muri”, personajul narator hălăduieşte călăuzit de Părintele Arsenie Papacioc, tovarăşul din temniţele pământene. Predoslovia autorului, scrisă în tonurile vesele/ triste ale celebrei Prefeţe a lui Ion Creangă, având acelaşi destinatar, „iubitul cititor”, îndemnat acum să devină bun precum copiii, dar şi să spună „măcar o singură dată” Tatăl Nostru „sau altă rugăciune închinată lui Hristos” –, deschidea o carte care adopta structurile basmului şi ale prozei fantastice pentru a descifra încă o dată (i)realitatea imediată şi realitatea dură a unei biografii mereu agresate, până la limita suportabilităţii: „Cine spune că moartea e cel mai greu hop de trecut în viaţă – scrie autorul, pentru copiii de azi, în primul fragment al insolitului său roman –, greşeşte cumplit. Cine a îndurat foamea, frigul, mizeria şi torturile din temniţele şi lagărele fasciste sau comuniste, spune, pe drept cuvânt, că moartea e floare la ureche pe lângă chinurile menţionate”; cum se vede, autorul pune, pe bună dreptate, semnul egalităţii între fascism şi comunism, copilul rătăcit în veacul apocalipsei roşii, cu durata copilăriei şi adolescenţei, întreruptă prea devreme, trăind în tristeţea „florilor singurătăţii din poienile copilăriei”, pe un traiect existenţial guvernat de suferinţă, trădare, minciună şi delaţiune: „copilăria cu toate minunile ei, tinereţea ucisă de puşcăriile comuniste, maturitatea de cercetător şi împlinitor al unor obiective culturale, cu care mă mândresc, viaţa de familie cu cele mai fericite daruri divine, apoi răsplata dumnezeiască de a deveni cetăţean al Raiului”. În faţa unei asemenea (bio)bibliografii „se sparie gândul”, cu vorba cronicarului. Mirarea rămâne în faţa unei cărţi de poezie care se cheamă Pădurea vrăjită şi căreia, cu smerenie, Dumitru Vacariu îi spune „versuri pentru copii”. Este o idee primită, formulată prin anii '50 (când s-a creat şi o „secţie” la Uniunea Scriitorilor, numită „Literatura pentru Copii şi Tineret”), care a trecut, apoi, în planurile editoriale de la noi, pe rafturile librăriilor şi în sumarul manualelor şcolare: acolo se adună, de-a valma, proză şi versuri, de Emil Gîrleanu şi Tudor Arghezi, Elena Farago şi Lucian Blaga, Nichita Stănescu, George Topîrceanu şi Ion Barbu. Literatura „pentru copii şi tineret” e pentru cei mari: ei sunt cei care citesc celor mici textele, le simt – pentru că, eventual, le explică, fac diferenţe între „personajul pozitiv” şi „negativ”; ajută la alcătuirea unor „fişe de lectură”, câte şi mai câte... Unde sunt, în această ecuaţie, copiii cu presupusa lor ingenuitate, naivitate, ignoranţă, vai? Cât, cum, la rigoare e naiv şi ingenuu, personajul liric dintr-un poem precum Psalm care deschide cărţile lui Dumitru Vacariu: „Doamne al sufletelor curate,/ Doamne al blândeţii, al purităţii,/ al dragostei şi al tuturor împlinirilor,/ Doamne al speranţelor şi al bucuriei de viaţă,/ al binelui şi frumosului,/ Doamne al copilăriei, al mamelor cu pruncii la sân,/ Doamne al hohotelor de râs ale copiilor,/ Doamne al plânsului după păpuşa pierdută,/ Doamne al strigătului durut după mamă şi tată,/ Doamne al puilor de orice fel,/ rătăciţi de mamele lor,/ Doamne al fericirii visate/ al râsului şi plânsului de copil,/ Doamne... Doamne al meu,/ Doamne al tuturor mamelor şi taţilor/ fericiţi lângă copiii lor, /ajută-mă, ajută-mă, Doamne al meu,/ să renasc în leagănul copilului din viitor/ şi să pot întinde braţele spre Hristos/ să pot îngenunchea în faţa Sa/şi Să-L rog:/ Doamne al meu şi al tuturor copiilor lumii, /ajută-ne să fim mereu fericiţi/ alături de Tine!”. Oricum, „cei mari” vor trebui să explice „celor mici” psalmul lui Dumitru Vacariu despre copilul din viitor. Apoi, bunicii sau părinţii care citesc versurile şi proza lui Dumitru Vacariu, la oră de seară, pentru „cei mici” vor spune o Poveste; astfel: „Colo, lângă zare,/ Curge-o apă mare,/ Apă de lumină,/ Limpede şi lină./ Noaptea, cînd e lună,/ Lângă mal s-adună/ Să-şi spele condurii/ Zânele pădurii./ Toate-s îmbrăcate/ Cu haine bogate,/ Albe şi uşoare,/ Din raze de soare./ Către ele vine/ Dinspre zări vecine,/ Despicând talazul,/ Făt-Frumos, viteazul./ Şi cântă-mpreună,/ Fermecaţi de lună,/ De se miră norii,/ Florile şi zorii...” O întreagă literatură, de la Goethe, cel din Poezie şi adevăr, la N. Iorga din Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, de la Ion Creangă din Amintiri... la Lucian Blaga din Hronicul şi cântecul vârstelor, Marin Preda din Viaţa ca o pradă şi Octavian Paler din Viaţa ca o coridă, stă sub semnul figurii retorice pe care Pierre Fontanier a numit-o hipotipoză; iată ce spune părintele retoricii moderne pentru texte poetice sau în proză scrise de autori precum Dumitru Vacariu: „Hipotipoza zugrăveşte lucrurile într-un mod atât de viu şi de energic, încât ni le expune, într-un fel, privirii şi face dintr-o povestire sau o descriere, o imagine, un tablou sau chiar o scenă animată”. Sunt în admirabilele versuri ale lui Dumitru Vacariu personaje din orizontul mito-poetic românesc (Făt-Frumos, Zâna Zorilor, Craiul Vifor, Crivăţ Împărat etc.), portrete acroşante ale unor anotimpuri, primăvara şi, mai ales, toamna („Încărcată de podoabe/ Vine toamna dinspre munte/ Cu coroane şi cu boabe/ De mărgăritar pe frunte./ Vin cu ea în lungi convoaie/ Roadele pământului/ Şi perdele reci de ploaie/ Trase-n carul vântului./ S-a oprit la şcoala noastră/ Şi ne-a dat la fiecare/ Câte-un strop de zare-albastră/ Cu sclipiri târzii de soare./ Din penarele deschise/ A luat creioane noi,/ Frunzelor culori de vise/ Să le-mpartă în zăvoi./ Fagilor le-a dat culoarea/ Aurului din poveste,/ Fruntea lor să cheme zarea/ Cea de dincolo de creste./ La mesteceni frunza pare/ De aramă şi argint;/ Când se leagănă tresare/ Cu suspine de alint./ Hai, copii, pădurea toată/ S-o privim din culmea sură;/ Astăzi toamna ne arată/ Cea mai straşnică pictură!” – Toamna), ecouri labişiene ca în Iedul, replici la I. Al. Brătescu-Voineşti, ca în Puiul, poezii patriotice precum Casa noastră, dar, înainte de toate, pădurea, semnul distinctiv al întregii literaturi pe care a scris-o Dumitru Vacariu: e basmul, imaginea eminesciană (codrul de cleştar cu palatele sale), locul „doinelor române”, al vitejilor şi năstruşnicilor din poveştile populare: „Printre ramuri şi izvoare/ Am păstrat ce ni-i mai drag,/ De aceea-n veci nu moare/ Codrul des de brad şi fag./ În poveste şi zicală/ Moştenim din moşi-strămoşi/ Pe năstruşnicul Păcală/ Şi vitejii Feţi-Frumoşi./ Moştenim comori şi zâne,/ Basme şi balade vechi,/ Toate doinele române/ Care-n lume n-au perechi” (Cântecul pădurii). În perspectiva valorii estetice, literatura „pentru copii” a lui Dumitru Vacariu este peste aceea a lui Emil Gîrleanu şi Elena Farago, George Topîrceanu şi Otilia Cazimir. Ioan HOLBAN

mai puțin  -