EDITURA DOXOLOGIA

EDITURA DOXOLOGIA

572 Articol(e)

pe pagina

Tabel  Lista 

Seteaza crescator
  1. Penticostarul - Cincizecimea Invierii
  2. Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul
  3. Pentru cei cu sufletul nevoias ca mine...

    Pentru cei cu sufletul nevoias ca mine...

    42,00 RON

    Opere complete. Sfantul Ioan Iacob de la Neamt-Hozevitul Vezi mai mult
  4. Spovedania si vindecarea sufletului
  5. Personalizarea socialului

    Personalizarea socialului

    20,00 RON

    Autor: Ionel Ungureanu Vezi mai mult
  6. Dictionar francez-roman
  7. Dictionar roman-francez
  8. Triodul - Golgota pocaintei

    Triodul - Golgota pocaintei

    32,00 RON

    Autor: PS Calinic Botosaneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iasilor Vezi mai mult
  9. Sanatate din pomul Domnului

    Sanatate din pomul Domnului

    41,00 RON

    Constantin MILICA Roxana Mihaela ANGHEL Vezi mai mult
  10. Sarbatorile - Daruri ale Invierii

    Sarbatorile - Daruri ale Invierii

    32,00 RON

    PS Calinic Botosaneanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iasilor Vezi mai mult
  11. Duminicile - Peceti ale Invierii

    Duminicile - Peceti ale Invierii

    32,00 RON

    PS Calinic Botosaneanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Iasilor Vezi mai mult
  12. Omilii la Psalmi
  13. Poveste adevarata

    Poveste adevarata

    7,00 RON

    Scriitorul Dorin Bujdei ne propune spre lecturare o nouă poveste… adevărată. Trasarea graniţei dintre imaginar şi real rămâne la latitudinea cititorului. Poveste adevărată începe în nuanţe gri, care prezintă suferinţa unui copil abuzat şi apoi abandonat de părinţi, jertfelnicia vieţii lui fragede. Copiii se mulţumesc cu puţin; pentru ei valoroase sunt lucrurile mici, cele care au suflet sau pe care ei le pot „însufleţi”. Adeseori îşi petrec timpul, cu o plăcere enormă, cu puţine sau substitute de jucării, dar niciodată nu vor accepta lipsa sau substituirea părinţilor. Astfel, autorul ne pune în faţă o problemă contemporană a societăţii: mutarea responsabilităţilor de îngrijire şi educaţionale de la părinţi, la bunici. Adus de părinţi într-un cătun în care cele câteva case păreau aruncate pe coamele dealurilor, în care chiar şi preotul era bătrân, un copil de cinci ani este lăsat în grija bunicului. În acel sat părăsit de tineri, dar neuitat de Dumnezeu, viaţa lui Dănuţ prinde culoare. Crescut de bunic şi apoi, la vârsta şcolarizării, de preotul satului, care devine astfel cel de-al doilea bunic al copilului, chip al milostivirii lui Dumnezeu, Dănuţ va fi, la maturitate, preot. O poveste adevărată vorbeşte despre singurătate şi regăsire, despre dăruire, dragoste şi recunoştinţă, ne provoacă pe toţi să regândim „utilitatea” părinţilor, tineri sau bătrâni, să apreciem valorile autentice ale vieţii. Vezi mai mult
  14. Calea unui tanar

    Calea unui tanar

    6,50 RON

    În ce măsură părinţii, la începutul existenţei propriului copil, pot evalua dacă mediul social de unde porneşte şi în care se va desfăşura viaţa aceluia este unul favorabil lui sau nu? Există oare, atunci, o metodă de calcul a fericirii cuiva? Nu există un început greşit în viaţă. Nu există drum greşit, atâta vreme cât obiectivul tău este Hristos, atât timp când privirea îţi este aţintită spre El. Şi chiar dacă altora li se pare că merg pe drumul cel mai scurt şi mai sigur, pentru că criteriile lor de evaluare sunt cele „fizice”, de „distanţă”, de „peisaj”, de cât de „cotit” sau cât de „drept” este drumul, calea ta este sigură pentru că destinaţia ta, Hristos, îţi dă siguranţa. Toate drumurile duc, mai lesne sau mai anevoie, într-un timp mai lung sau mai scurt, spre acelaşi obiectiv. Altfel, există doar îndepărtarea de drum, deruta, dezorientarea, hoinăreala, rătăcirea. Calea unui tânăr este o poveste despre intervenţia surprinzătoare a lui Dumnezeu în viaţa unui om, care ajunge mare solist pe scena operei din Milano, dar care a fost cândva prunc. Este povestea unui bebeluş părăsit de proprii părinţi, dar descoperit de un părinte al lui Dumnezeu şi îngrijit de o familie a Bisericii. O poveste prin care autorul Dorin Bujdei ne îndeamnă să descifrăm lucrurile importante din viaţa noastră, faptul că respingerea noastră de unii poate însemna alegerea de alţii, către care trebuie să ne îndreptăm cu recunoştinţă. Calea unui tânăr ar putea fi „calea” autorului, ar putea fi „calea” mea sau „calea” ta, ar putea fi „calea” copilului tău. Vezi mai mult
  15. Monahii ortodoxe purtatoare de lumina in intunericul comunist. vol. I

    Monahii ortodoxe purtatoare de lumina in intunericul comunist. vol. I

    19,00 RON

    Editura DOXOLOGIA a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei continuă colecţia lucrărilor dedicate suferinţelor prin care a trecut Biserica Ortodoxă Română în timpul regimului comunist (1948-1989) cu o nouă apariţie editorială: „Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist”. Autorul acestei cărţi este părintele ieromonah Siluan Antoci, vieţuitor în obştea Mănăstirii Pângăraţi. Spre deosebire de alte lucrări dedicate acestei traume istorice, cartea de faţă aduce un suflu nou menit a revigora un domeniu ce pare a fi intrat într-o oarecare stare de blazare. Atât din punctul de vedere al temei tratate cât şi al modului de abordare, cartea părintelui Siluan Antoci reuşeşte să aducă lumină asupra unei dimensiuni a martirajului sub regimul comunist mai puţin cunoscută şi mai puţin tratată în lucrări de mare întindere: pătimirea monahiilor ortodoxe române, chinurile la care au fost supuse pentru singura vină de a dori să fie mirese ale lui Hristos într-un veac antihristic. Cartea reuşeşte să îmbine exemplar elementul de factură documentară cu cel al naraţiei propriu-zise a evenimentelor. Trebuie precizat, în paralel, că acest aspect, al factorului documentar, este structurat pe două planuri: cel al documentelor şi al actelor pe care autorul le-a cercetat în premieră la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, la Arhiva Episcopiei Râmnicu-Vâlcea, Arhivele Statului Bucureşti, Ministerul Muncii (toate fiind redate în anexele cărţii) şi cel al mărturiilor audio înregistrate de autor, interviurile pe care acesta le-a luat maicilor care au trecut prin urgia prigoanei şi care i-au supravieţuit, interviuri ale căror transcriere apare în paginile volumului de faţă. Autorul oferă, mai întâi, o prezentare generală a situaţiei monahismului sub regimul comunist şi a prigoanei la care a fost supus de autorităţile timpului (capitolul „Monahii ortodoxe în luptă cu dictatura comunistă”), trecând apoi la cazurile particulare ale unor monahii pătimitoare (capitolul „Întunericul secolului XX şi monahiile ortodoxe purtătoare de lumină: maicile Mihaela Iordache, Tatiana Răduleţ, Olga şi Teodosia Gologan, Patricia Codău”) şi îşi încheie lucrarea cu un emoţionant interviu luat maicii Florentina Bârdan de la Mănăstirea Tismana, supravieţuitoare a holocaustului comunist. De o mare valoare documentară, cartea „Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist” este o lucrare izvorâtă din evlavia şi din recunoştinţa autorului faţă de nevoinţele celor care au udat şi sfinţit cu lacrimile, sudoarea şi sângele lor pământul României; aşa cum părintele S. Antoci mărturiseşte, în scrierea cărţii a fost impulsionat de „credinţa că rugăciunile acestor noi mucenici mă vor ajuta pe parcursul vieţii mele de monah, precum şi de gândul că, într-o zi, aceşti cuvioşi şi cuvioase vor fi canonizaţi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Prin recunoaşterea oficială ne vom putea închina icoanei lor, vom înălţa cântări de laudă în cinstea lor, iar ei vor mijloci pentru noi înaintea tronului slavei lui Dumnezeu, acum când avem cel mai mult nevoie de rugăciunile lor, de pilda vieţii lor demnă de urmat nu numai de monahi şi monahii ci şi de credincioşii Bisericii noastre”. Vezi mai mult
  16. Dictionar grec-roman si roman-grec

    Dictionar grec-roman si roman-grec

    20,00 RON

    Aşa cum declară chiar autorul, Profesorul Gheorghe Badea, dicţionarul acesta se adresează, în primul rând, studenţilor. Mai întâi, celor greci care, aflându-se la studii în România, vor putea să se regâsească în spiritul Sfintei Liturghii sâvârşite în graiul lor, dar, în egală măsură, şi studenţilor români care pot, astfel, să pătrundă mai intens în adâncul de semnificaţii al textelor celor trei Sfinte Liturghii aflate în uz în Biserica Ortodoxă. În aceeaşi măsură, Dicţionarul grec-român şi român-grec al celor trei Sfinte şi Dumnezeieşti Liturghii poate fi de interes şi pentru cei care, pur şi simplu, sunt interesaţi de cultura greacă, călători, turişti sau pelerini, fie cercetători în biblioteci. Vezi mai mult
  17. Sparge Tacerea, Monahia Siluana Vlad

    Sparge Tacerea, Monahia Siluana Vlad

    14,00 RON

    “Sparge tăcerea” este un loc de întâlnire pe care l-am creat pentru cei care nu-şi mai puteau păstra durerea în tainele întunecate ale inimii şi doreau să-i dea glas în faţa altei inimi. Aşa s-au formulat şi mărturisit în cuvinte, dureri tăcute şi vechi, ajutând inima sălbăticită de însingurare să se frângă şi să se smerească pentru a primi mângâierea făgăduită de Cel ce Singur a fost acolo, cu noi şi în noi, de la început şi mereu, pe când eram ucişi. Cum? Aşa cum numai El şi adâncul nostru ştiu, şi cum Singur va dezvălui şi conştiinţei noastre de îndată ce ne vom îndura să nu mai ascundem sub obrocul negării şi în gropniţele „subconştientului” ceea ce n-am putut trăi atunci. Durerea unei suferinţe formate din frică, ruşine, vinovăţie şi uluire, dacă nu va fi trăită cu Dumnezeu şi aşa cum ne învaţă El, va intra într-o memorie acuzatoare pe care nimic n-o va putea reduce la tăcere. deşi negată şi îngropată în uitare, nu va dispărea, ci se va striga cu putre atât prin bolile trupului cât şi prin cele ale sufletului ca: frică, dispreţ de sine, violenţă faţă de propria persoană sau de aproapele, refuzul dreptului la bucurie prin alegerea unei vieţuiri în patimi şi păcate mascate de tot felul de „întâmplări nefericite”, „ghinioane”... Unindu-ne cu Dumnezeu şi mărturisind Lui felul în care „ne-am scris” şi ne-am trăit „povestea vieţii” fără El, vom ajunge să ne descoperim adevărata poveste a vieţii noastre, aşa cum este ea păstrată în „memoria Lui plină de iubire”. Şi aşa, oricât de tragică sau dureroasă, sau ruşinoasă ar fi fost ea, va deveni povestea mântuirii noastre. Iar mântuirea este Viaţă şi Bucurie, aici şi acum, şi în vecii vecilor. Aşa vom simţi şi cunoaşte că Viaţa noastră începe, de fapt şi în fapt, cu Hristos. În El şi cu El trecutul nostru nu mai e o povară, ci prezentul în care Bucuria Lui devine bucuria noastră. Nădăjduim că poveştile din această carte vor adeveri cele afirmate mai sus şi că vor deschide noi „urechi de auzit” celor aflaţi în suferinţă, atât ca victime cât şi ca prigonitori”. Maica Siluana Vezi mai mult
  18. Catehismul crestinului ortodox

    Catehismul crestinului ortodox

    5,50 RON

    Catehismul Părintelui Ioan Mihălcescu expune sub formă de întrebări şi răspunsuri principalele aspecte ale învăţăturii Bisericii Ortodoxe. Fundamentat pe Sfânta Scriptură, pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi structurat după cele trei mari virtuţi, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea, catehismul explică Simbolul Credinţei, Rugăciunea Domnească, Fericirile şi Sfintele Taine. Totodată, pornind de la acestea din urmă, autorul lămureşte cele mai importante noţiuni şi concepte de teologie creştină. Vezi mai mult
  19. Părintele Hrisostom Dănilă – Matematicianul vieții trăite în Hristos

    Părintele Hrisostom Dănilă – Matematicianul vieții trăite în Hristos

    25,00 RON

    Lucrarea „Părintele Hrisostom Dănilă – Matematicianul vieţii trăite în Hristos” – cu o prefaţă analitică semnată de distinsul Prof. univ. dr. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi, este o carte de suflet, urzită în memoria Părintelui Hrisostom la împlinirea unui an de la strămutarea sa la cele veşnice. Lucrarea cuprinde două părţi. În prima parte sunt 20 de evocări ale foştilor colegi din corpul profesoral sau elevi de la şcoala din Ghermăneşti şi ale unor fii duhovniceşti, care din dragoste filială l-au evocat în scris pe părintele lor spiritual. Partea a doua cuprinde 22 de predici, intitulate Fărâme din preaplinul sufletului său, primite spre publicare de la nepoţii părintelui din Bucureşti. Precizez că aceste predici păstrează originalitatea, limbajul arhaic ardelenesc şi şarmul autorului; sunt redate aşa cum au fost rostite de sfinţia sa, fără nici o intervenţie pe text din partea noastră. Prin evocările în discuţie, semnatarii acestora au încercat, unii, să-i reconstituie, prin excelenţă, profilul profesorului de matematică, or, alţii, pe cel spiritual, dobândit la şcoala cincizecimii marilor părinţi duhovnici de la Mănăstirea Slatina: Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc, Petroniu Tănase, Evghenie Pojoga; sigur, după o prealabilă pregătire duhovnicească, ca mirean, în anturajul Părintelui Hrisostom Postolache, stareţul iscusit şi înţelept al Schitului/Mănăstirii Bucium, sau al părinţilor Roman Braga, Vartolomeu Dolhan, Daniel Sandu Tudor şi alţii, pe care sfinţia sa i-a cunoscut încă de pe vremea în care preda la o şcoală din Municipiul Iaşi, înainte de a se fi dus la mănăstire. Decretul 410, din 1 octombrie 1959, l-a găsit la Mănăstirea Slatina, în ascultarea de secretar al Părintelui Cleopa Ilie, stareţ la acea vreme; suferinţele cauzate de efectele acelui decret nu l-au ocolit ci, dimpotrivă, părintele a gustat pe deplin din acestea, alături de miile de călugări şi călugăriţe umiliţi, batjocoriţi, torturaţi fizic, psihic, moral şi intelectual şi în cele din urmă scoşi din mănăstiri de fiara comunistă şi trimişi să se angajeze în câmpul muncii. Peste patru mii de monahi şi monahii au fost supuşi amintitului decret. În atari situaţii, multe mănăstiri au fost pustiite, devenind filiale ale parohiilor, peste 100 au fost desfiinţate şi închise, iar altele au fost transformate în sanatorii, azile, puşcării, sedii pentru C.A.P.-uri, magazine săteşti. Nimeni şi nimic nu a putut opri furia nelegiuirilor împotriva monahilor – numiţi „armata neagră” – şi a mănăstirilor, considerate principalele redute ale ortodoxiei româneşti. Sigur, nu doar monahii şi monahiile, cărora li s-au alăturat şi intelectualii de marcă ai ţării, au trecut prin ciurul nemilos al comuniştilor şi al puşcăriilor comuniste, ci şi mulţi dintre ierarhii Sfintei noastre Biserici, care nu s-au supus dispoziţiilor primite – Mitropolitul Irineu Mihălcescu şi Episcopii Pavel Şerpe şi Partenie Ciopron sunt doar câteva exemple –, au fost scoşi din scaune şi trimişi la mănăstiri, unde au fost omorâţi sau au murit sub ochiul vigilent al securităţii. În dicţionarul „Biserica întemniţată. România: 1944-1989”, apărut în 1998 sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, din cele peste 2544 de nume, 1725 sunt ale unor preoţi ortodocşi; în Studiul introductiv al respectivului dicţionar sunt menţionaţi 31 de ierarhi ortodocşi scoşi din scaun, sechestraţi sau exilaţi; unii dintre ei au fost declaraţi morţi în împrejurări suspecte. Sigur, avem convingerea că, aşa cum spunea Valeriu Gafencu, supranumit „Sfântul închisorilor”: „Jertfele lor nu vor rămâne fără rod!” Revenind, Părintele Hrisostom, după ce a fost forţat să plece din mănăstire, în 1959, sub pretextul că ar fi un bolnav incurabil, a fost trimis ca profesor la Şcoala din Ghermăneşti, jud. Vaslui, undeva pe malul Prutului, unde a activat până la pensie, adică până-n anul 1984. Acolo, deşi a fost monitorizat zilnic de oamenii securităţii, 24 de ore din 24, sfinţia sa n-a renunţat nici o clipă la principiile sale sănătoase, moştenite de la părinţii lui dragi, la crezul său neţărmurit în valorile spirituale ale neamului românesc. Perioada slujirii sfinţiei sale la catedră este surprinsă în paginile evocărilor ce alcătuiesc prima parte din cuprinsul acestei cărţi, evocări pline de sensibilitate şi recunoştinţă semnate atât de cei din stepena sa, cât şi de cei cărora sfinţia sa le-a fost dascăl. Recunoştinţa lor nu face decât să mă bucure; slavă Domnului că încă mai există oameni care ştiu să mulţumească binefăcătorilor lor, celor care, într-un fel sau altul, au contribuit la devenirea lor socială, profesională şi spirituală! După ieşirea la pensie, în plină glorie comunistă, Părintele Hrisostom, graţie bunăvoinţei Preafericitului de pioasă amintire Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, şi a părintelui stareţ Elefterie Ciobanu, care l-a luat sub mantia protectoare a iubirii sale, ocrotindu-l de furia securităţii, s-a închinoviat la Schitul/Mănăstirea „Duminica Tuturor Sfinţilor” – Bucium, unde, după primirea harului preoţiei, a slujit, ca preot şi stareţ pentru o vreme, a predicat şi s-a rugat pentru Neam şi Ţară până la sfârşitul vieţii sale, întâmplat în luna septembrie, la ceas de seară – orele 19.15, în ziua de prăznuire liturgică a Sfintelor Muceniţe Minodora, Mitrodora şi Nimfodora a anului 2014. Că părintele a fost un om cu viaţă sfântă, organizată matematic în ritmul şi cadenţa fericirilor, asemenea Sfântului Antipa de la Calapodeşti, de numele căruia se leagă începuturile schitului Bucium, nu cred că se îndoieşte cineva! Este suficient să-i priveşti fotografia de pe coperta acestei cărţi, realizată nu cu mult timp înainte de ieşirea lui din această lume, pentru a-ţi da seama de acest adevăr. De altfel, în Schitul/Mănăstirea „Duminica Tuturor Sfinţilor” – Bucium au fost mulţi părinţi cu viaţă sfântă, printre care: Arhim. Hrisostom Postolache, Ierom. Ieronim Gagea, Protos. Elefterie Ciobanu, Schimonahul Daniel Maticiuc, Monahul Calinic Vizitiu, Monahul Ioasaf Cazacu. Sunt părinţi pe care i-am cunoscut şi în anturajul cărora am crescut din fragedă copilărie. Respectuoase mulţumiri se cuvin distinsei familii Anca şi Dan Bălan din Bucureşti, nepoţii Părintelui Hrisostom, pentru că mi-au încredinţat spre publicare predicile rostite de sfinţia sa în bisericuţa schitului, precum şi pentru evocarea însoţită de câteva fotografii păstrate în arhiva de familie; doamnelor Gica Coşescu şi Claudia Covaliu, care au fost movens-ul acestei lucrări, implicându-se în căutarea şi mobilizarea autorilor acestor evocări; domnişoarei Anca Covaliu, care, împreună cu a sa mamă, s-a ocupat de corectura acestei cărţi, precum şi celor care au făcut posibilă publicarea acesteia: lector, redactor, tehnoredactor, designer, tipograf. Dumnezeu, pentru rugăciunile Părintelui profesor Hrisostom Dănilă, să răsplătească fiecăruia – coordonator, narator sau cititor – după osteneala sa! † Calinic Botoşăneanul Vezi mai mult
  20. Convorbiri, taifasuri, divanuri, portrete
  21. Poveşti

    Poveşti

    28,00 RON

    Patru povești pentru copii scrise de Ion Creangă (1837-1889), un clasic al literaturii române, ilustrate într-o manieră inedită de Dionis Spătaru, ducându-ne cu gândul spre pictura românească tradițională pe sticlă. Cartea se înscrie în linia de manualitate promovată cu succes în cadrul Editurii Doxologia de către artiștii Dionis Spătaru și Gabriel Poenaru, premiați la târguri internaționale de carte. Cartea urmărește o reîntoarcere la tradiție, fugind în același timp de anumite clișee cu care ilustrarea acestor povești ale lui Creangă a fost saturată. Cu fantezie și umor, cu un desen voit naiv, în care abundă elementele de etnografie, știind să pună în evidență esențele și acordând atenție detaliilor, într-o cromatică armonioasă și rafinată, Dionis Spătaru reușește să creeze atmosfera potrivită și să aducă ceva nou în lungul șir de moduri în care au fost ilustrate aceste povești de-a lungul timpului. În ceea ce privește cromatica, Dionis Spătaru s-a jucat cu așa-numitele culori de pământ, condimentând aparenta monocromie cu stropi de roșu aprins. Cartea se adresează copiilor de toate vârstele, urmărind o inițiere a copiilor în vechea lume a satului românesc, astăzi dispărută, cât și o educare estetico-vizuală. Vezi mai mult
  22. Canoane de mângâiere la Domnul nostru Iisus Hristos și la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu

    Canoane de mângâiere la Domnul nostru Iisus Hristos și la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu

    28,00 RON

    Sfântul Ioan Mavropous este unul din cei mai prolifici imnografi bizantini, genul practicat de el fiind în epocă la apogeul său. Producţia imnografică a lui Ioan este foarte vastă şi încă inedită în cea mai mare parte, împrăștiată în manuscrise prin diverse biblioteci ale lumii. În epoca în care a trăit, cărţile liturgice ale Bisericii Răsăritene erau de acum definitiv sistematizate, datorită operei marilor imnografi ai secolului al VIII-lea şi mai ales ai secolului al IX-lea care au compus sute şi sute de rânduieli pentru sărbătorile cu dată variabilă şi pentru cele fixe, parte din ele fixate (poate doar în jur de 15-20% din tot ce au scris) în cărțile uzuale de slujbă. Cu toate acestea, deși târzii, câteva canoane și rânduieli ale Sfântului Ioan au intrat în uzul general: slujba deja citată din 30 ianuarie, pentru sfinţii Trei Ierarhi, două canoane dedicate Sfântului Teodor Tiron în Triod, pentru prima sâmbătă din Postul Mare, unul din foarte multele sale canoane către Născătoarea de Dumnezeu este inserat, cu oarece lacune, în slujba din 27 ianuarie. În Ceaslov se poate citi Canonul către îngerul păzitor, pe care Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga (maica Benedicta) îl socotea printre cele mai frumoase creații ale literaturii universale. De asemenea, un canon de umilinţă către Născătoarea de Dumnezeu este păstrat în Molitfelnic. Din celelalte imne liturgice care apar în manuscrise sub numele lui Ioan Mavropous, doar câteva au fost publicate până acum, mai ales în aceste ultime decenii, de editori care, în general, nu îşi propuneau să ofere un text stabilit în mod critic. Cu toate acestea, chiar dacă mult din opera imnografică a lui Mavropous este încă inedită, investigaţiile întreprinse asupra manuscriselor de către cercetători precum S. Eustratiadis, J.M. Hussey, E. Follieri, F. D’Aiuto, și alții, ne permit să avem deja un tablou destul de complet[1]. Specia cea mai importantă abordată de Sfântul Ioan Mavropous este fără îndoială canonul, pe care preferă să îl redea pe cele opt glasuri din muzica bizantină, fără însă a exclude catismele, troparele, condacele, stihirele pe care le-a compus. Îi sunt atribuite cu certitudine 160 de canoane, păstrate în 29 de manuscrise[2], după cum urmează: 25 de canoane dedicate Mântuitorului Hristos, 68 de canoane ale Maicii Domnului[3], 11 canoane pentru Sfântul Ioan Botezătorul, 8 canoane pe glasuri pentru Sfântul Petru, 8 canoane tot pe glasuri pentru Sfântul Pavel, 8 canoane pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, 8 canoane pentru Sfântul Nicolae, 2 canoane pentru Sfinții Trei Ierarhi, 2 canoane pentru Sfântul Teodor Tiron, 2 canoane pentru Sfântul Vasile cel Mare, 2 canoane pentru Sfântul Grigorie din Nazianz, 2 canoane pentru Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, 2 canoane pentru Iosif Imnograful, 1 canon pentru îngerul păzitor și câte un canon închinat altor sfinți: Arhanghelul Mihail, Gheorghe, Atanasie cel Mare, Teodor Stratilat, Sfinții Cosma și Damian, Sfântul Modest. O parte dintre canoanele mariale au intrat în cult prinintermediul Noului Theotokarion alcătuit de Sfântul Nicodim Aghioritul[4]. Culegerea de față cuprinde o serie de opt canoane de mângâiere dedicate Mântuitorului Hristos, organizate pe cele 8 glasuri, traduse după ediția critică realizată de Enrica Follieri[5]. Faptul că s-au păstrat 25 de canoane dedicate Mântuitorului arată intenția Sfântului Ioan Mavropous de a alcătui o culegere de canoane dedicate Mântuitorului de aceeași proporție cu cele dedicate Maicii Domnului având aceeași structură de Octoih. Desigur, aceasta rămâne doar o presupunere care pornește însă de la existența celor 25 de canoane organizate toate după aceeași structură pe 8 glasuri întocmai ca Theotokarionul. Aceste canoane ne prezintă realitatea Judecății de Apoi, avându-L în centru pe Mântuitorul în ipostaza de Judecător. Tema aceasta, recurentă pe parcursul celor 8 canoane, are rolul de a trezi mai ales o profundă pocăință, printr-o scriitură cu multă sensibilitate poetică și adâncime duhovnicească. Cele trei canoane ale Sfântului Ioan din culegerea noastră dedicate Maicii Domnului sunt și ele inedite în limba română, fiind canoane de mângâiere la vreme de ispită și de boală. Ele au fost traduse după ediția lor de la finalul Theotokarionului Sfântului Nicodim tipărit în 1849[6], nefiind incluse în ediția românească deoarece depășeau ciclul complet octoihal de 48 de canoane. În edițiile recente în greacă ale Theotokarionului nu se mai regăsesc. Culegerea de față își propune astfel să readucă în atenție un autor pe nedrept ignorat, foarte puțin cunoscut la noi, deși este un mare poet imnograf, care a știut, în pagini memorabile, să ipostazieze cele mai profunde sentimente de pocăință, de smerenie și de dragoste nețărmurită față de Mântuitorul Hristos și Preacurata Sa Maică. Pr. Dragoș Bahrim Vezi mai mult
  23. Observații preliminare la Rugăciunea lui Iisus

    Observații preliminare la Rugăciunea lui Iisus

    13,00 RON

    „Eseul se numeşte Observaţii preliminare..., pentru că autorul nu se ocupă de treptele înalte ale Rugăciunii lui Iisus, în care gradul de inefabil este foarte puternic şi ceea ce este personal dispare în indistincţia apropierii de absolut, ci de condiţiile de posibilitate şi de articulare ale începerii experierii, fiindcă de felul în care te plasezi, teologic şi tehnic în debutul lucrării acestei rugăciuni depind corectitudinea şi împlinirea ei în continuare. Astfel că analiza concretitudinii lucrurilor preliminare devine foarte amănunţită, despicînd firul în patru şi, paradoxal, ca mai toate demersurile din credinţă şi teologie, nu la o exactitate tehnicistă se ajunge, deşi exactitatea rezultă, ci la, adeseori, o exprimare poetică, singura, cum susţine şi Sfîntul Isaac Sirul, capabilă să surprindă adevărul la nivelul tainei.” Arhim. Clement Haralam Vezi mai mult
  24. Teologie ortodoxă și știință. Conflict, indiferență, integrare sau dialog?
  25. Adierea Duhului – purtarea de grijă faţă de suflete

    Adierea Duhului – purtarea de grijă faţă de suflete

    45,00 RON

    Editura Doxologia vă propune o lucrare menită a-i ajuta atât pe preoţii duhovnici din oraşe şi mănăstiri, cât şi pe cititorul care doreşte să înţeleagă mai mult importanţa lucrării pastorale: Mitropolitul Antonie de Suroj, „Adierea Duhului. Purtarea de grijă faţă de suflete”, traducere din limba rusă de Monahia Mina. Lucrarea se adaugă precedentelor patru titluri din seria de autor Mitropolitul Antonie de Suroj publicate la Doxologia: „Mai aproape de Hristos. Spovedania şi iertarea”; „Rugăciunea care aduce roade”; „Reflecţii. O călătorie duhovnicească”; „Asceza şi iertarea”. „Adierea Duhului” conţine predici, textul integral al unor conferinţe ţinute în Anglia şi Rusia şi răspunsurile la întrebările adresate de participanţi, convorbiri cu diverse personalităţi (e.g. Ilarion Alfeyev) şi este împărţită în cinci capitole: „Călăuzirea către Împărăţie”, „Despre viaţa în Duhul”, „Predici cu ocazia diferitelor hirotonii”, „Sensul Spovedaniei”, „Spovedania de obşte”. Ca şi celelalte lucrări ale Mitropolitului Antonie de Suroj şi „Adierea Duhului” este născută din experienţa personală a iubirii jertfelnice a lui Hristos pentru cel care îi poartă chipul şi este chemat la asemănarea cu El. Nu este o carte scrisă din preamultul cunoştinţelor teologice, din obligativitatea participării la un simpozion sau din dorinţa autorului de a se promova ca autoritate duhovnicească. Nu, nimic din toate acestea. Mitropolitul Antonie a trăit moartea şi învierea întru duhul, a înţeles ce este dumnezeiasca dragoste, dumnezeiasca împreună-pătimire: fiinţa relaţiei dintre Dumnezeu şi om. Fiecare pagină a cărţii ne îndeamnă să înţelegem chemările la pocăinţă şi schimbarea vieţii pe care Hristos ni le adresează prin pericopele Evangheliei, întâmplările şi încercările prin care trecem şi întâlnirile cu aproapele. Surprinde, ca de obicei în scrierile Înaltpreasfinţitului Antonie, atât aplicabilitatea practică a sfaturilor, cât şi extraordinara experienţă de viaţă din care acestea izvorăsc. Aflăm răspunsuri la nedumeriri legate de relaţia duhovnic-ucenic, îndreptarul de spovedanie, sobornicitatea parohiei, slujirea la Sfântul Altar, vrednicia/nevrednicia preotului, povara duhovniciei, relaţia dintre psihologie şi tămăduirea sufletului rănit. Cartea Mitropolitului Antonie de Suroj, „Adierea Duhului. Purtarea de grijă faţă de suflete” poate fi înţeleasă ca un adevărat manual de pastoraţie scris pe scaunul de spovedanie de un om care a luat jugul lui Hristos şi l-a purtat cu duioşie şi „dragoste bărbătoasă”, un om care a înţeles că „păstorirea nu este meserie, nu este tehnică, nu este conducere, nu este stăpânire, ci, mai mult decât atât, o slujire plină de bunătate şi jertfelnicie. Purtarea de grijă de suflete nu ştie de zile sau de nopţi; nu există un astfel de moment, când omul să nu aibă dreptul de a pătimi, când omul să nu aibă dreptul de a se afla în nevoie, pentru că, de pildă, păstorul se află vremea odihnei sau la vremea când trebuie să se mai gândească şi la el însuşi” (p. 19). Mitropolitul Antonie îi îndeamnă pe păstori să poarte jugul lui Hristos fără să se uite înapoi, fără să caute la faţa oamenilor, ci, mereu plini de delicateţe şi duioşie pentru făptura rănită, să dorească – atât pentru ei înşişi, cât şi pentru cei păstoriţi – doar „naşterea întru Împărăţia cea neclintită” (Evr. 12, 28). Vezi mai mult
  26. Cartea dragostei creştine

    Cartea dragostei creştine

    36,00 RON

    Cartea dragostei este scrisă de Pr. Constantin R. Crişan, pe baza informaţiilor culese din cele peste două sute de scrisori şi documentaţii primite de la colegi sau din propriile sale amintiri – şi reprezintă conceptul său creator – istorie de viaţă, plus fantezisme pline de savoare memorialistică. Preotul Crişan nu este un scrib, el este creatorul acestui Anuar. Un Anuar Memorial, adică o Carte a dragostei Creştine. Sub pana scriitorului Constantin R. Crişan, acest me­morial devine o adevărată operă de artă. Risipă de metafore, izvorâte din prea plinul bucuriei de a se şti împreună, de a-şi regăsi, chiar şi pentru câteva ore, anii adolescenţei, de a se crede inocenţi, de a-şi revărsa iubirea creştină – fără rezerve. Livia Ciupercă Vezi mai mult
  27. Athos. Însemnările netăcutelor cărări

    Athos. Însemnările netăcutelor cărări

    22,00 RON

    O carte în care stilul adoptat incită la lectură, cu o abordare „proaspătă” şi mereu surprinzătoare (în sensul cel mai bun al lucrurilor!), fără inhibiţii de formulare, fără artificii stilistice, care trece, uşor, „graniţa” însemnărilor exclusiv(e) de tip „jurnal de călătorie”, propunând un nou tip de percepţie, provocator, în aceeaşi măsură, atât pentru autor cât şi pentru cel care urmează să parcurgă pagina scrisă. În plus, o carte ce nu este gândită ca o analiză a fenomenului religios pe Muntele Athos, dar nu este nici o „repede privire” asupra acestui loc sfânt al Ortodoxiei. Daniela Răducea Vezi mai mult
  28. Semnele vremii noastre. 7 întâlniri cu Părintele Iustin Pârvu

    Semnele vremii noastre. 7 întâlniri cu Părintele Iustin Pârvu

    13,00 RON

    CUVÂNT ÎNAINTE După dialogurile cu Părintele Iustin din anii 2005-2006, adunate integral, în ediție definitivă, în volumul „Părintele Iustin Pârvu – o misiune creștină și românească” (Editura Doxologia, 2014), credeam că nimic nu mai e de spus. Însă trecând pe la Petru Vodă, pe la începutul anului 2010, după ce Părintele Iustin a revenit din spitalul de la Cluj-Napoca, de unde tot primeam vești că „a plecat”, nu m-am putut abține și am mai înregistrat o convorbire. Apoi, la o vreme, revenind, părintele m-a întrebat: „Nu continuăm?”, Și am continuat. Derulând memoria reportofonului, am descoperit că au fost șapte întâlniri în perioada 2010-2011. Acestora li s-au adăugat alte câteva, când am stabilit forma finală a textului. Modalitatea de lucru era următoarea: după ce înregistram pe reportofon o convorbire, o reproduceam pe hârtie și discutam cu părintele fiecare întrebare și fiecare răspuns, până la forma finală. Manuscrisul definitiv era semnat de Părintele Iustin, în momentul în care consideram că totul este în conformitate cu spiritul dialogului. Volumul de față a apărut, cu binecuvântarea Părintelui Iustin Pârvu, într-un tiraj redus, în anul 2011. Motivarea scrierii și editării acestei cărți ține de o grijă obsesivă a Părintelui Iustin ca intelectualul să fie alături de Biserică, misiunea acestuia în societatea noastră fiind una determinantă. Adrian Alui Gheorghe Vezi mai mult
  29. Vine Guguţa !
  30. Conștiință dogmatică și viață duhovnicească în gândirea Părintelui Sofronie Saharov

    Conștiință dogmatică și viață duhovnicească în gândirea Părintelui Sofronie Saharov

    29,00 RON

    Viaţa creştinului, potrivit arhimandritului Sofronie, se defineşte, mai mult decât prin manifestările ei exterioare, prin experienţele interioare din planul duhului. Din acest motiv, cuviosul era reţinut în ceea ce priveşte descrierea aspectelor exterioare ale vieţii sale. Considera mai importantă predispoziţia lăuntrică ce stă la baza faptelor fiinţei umane, structura internă a mişcărilor exterioare, istoria interioară a omului, istorie de ordin spiritual. Vezi mai mult
  31. Tezaurul

    Tezaurul

    34,00 RON

    "Cartea numită Tezaurul (așa apare titlul în cele mai multe manuscrise) reprezintă un fel de manual al ortodoxiei, o mică enciclopedie ortodoxă constând din trei secțiuni: prima secțiune este un rezumat biblic în șapte capitole, începând cu Facerea și încheindu-se cu Nașterea lui Hristos, a doua secțiune este doctrinară, cuprinzând și ea alte șapte capitole, oferind o schiță a principalelor dogme ale credinței ortodoxe, în timp ce a treia secțiune privește domeniul moral având un pronunțat caracter pastoral. Este partea care are cea mai puțină unitate, constă în șase capitole care îndeamnă pe creștin să ducă o viață creștinească și oferă informații asupra legilor canonice dar și de cultură generală, însumând și un mic compendiu de cunoștințe de fizică, astrologie, câteva chestiuni teologice și antropologice." Pr. Dragoş Bahrim, fragm. din Studiul introductiv "De când ai primit Sfântul Botez și te-ai numit creștin, te-ai înrolat în oastea Împăratului ceresc și ai fost socotit tabăra Lui. Luptă, așadar, lupta cea bună, ca să fii încununat. Așa este soldatul, uneori lovește el, alteori este lovit și nu poruncește Împăratul ca pe cel lovit să-l scoată afară din oaste, ci și mai mult să înainteze în grad în ea. Gândește-te la ceea ce s-a spus, și dacă vreodată, ca om, vei fi rănit din neluare aminte (căci uneltitorii vieții noastre nu se liniștesc vreodată, nici nu încetează a ne război), sârguiește-te și tu ca printr-o mai potrivită râvnă să rănești pe cel ce te-a rănit și astfel să placi lui Dumnezeu și Împăratului tuturor ca un biruitor și vezi să nu te răzvrătești vreodată ca un laș, iubite, și să te întorci, din deznădejde, spre cele de dinapoi, spre pierzania sufletului tău, ci îndeletnicește-te cu pocăința, mărturisindu-te cu multă căldură și căzând des înaintea lui Dumnezeu cu lacrimi și suspine, rugându-te astfel din inimă și îmbunând pe Dulcele Stăpân. Vreți să vă spun, pentru dragostea voastră, de ce ne temem de moarte? Nu trăim cu acribie așa cum se cuvine creștinilor, nici nu tânjim după Împărăția cerurilor, ci ne temem de gheena, fiindcă disprețuim cu ușurință toate și moartea însăși. Dar acum, ne temem de moarte cu o teamă copilărească, în loc să ne temem de păcatul care ne roade conștiința. Aceasta ni se întâmplă nouă nu de la firea lucrului, ci din prostie. Fiindcă dacă am sta și ne-am gândi la ce este moartea, niciodată nu ne-am mai teme de ea." Cuviosul Teognost Vezi mai mult
  32. Părinţii Bisericii despre război şi stagiul militar

    Părinţii Bisericii despre război şi stagiul militar

    25,00 RON

    „Participarea creştinului la orice fel de război vine în vădită opoziţie cu credinţa sa. Dar şi tolerarea nedreptăţii ce se face celor nevinovaţi este culpabilă.” Această concluzie cu valoare de aforism a lui Georgios Mantzaridis exprimă cel mai bine atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de război şi stagiul militar. Biserica se opune participării creştinilor la războaie de cucerire însă încuviinţează satisfacerea serviciului militar şi participarea la războiul pentru apărarea patriei. Fiindcă subiectul acestui volum îl reprezintă opinia Părinţilor Bisericii din toate veacurile despre problema războiului, în particular, şi serviciul militar, în general, am ales să includem în dosarul nostru şi Părinţi recent canonizaţi. De asemenea, unele texte nu se referă strict la concepţia unui Părinte despre război, ci la modul în care un anumit Părinte a înţeles să slujească la oaste, cum s-a comportat în timpul satisfacerii serviciului militar sau în timpul confruntărilor armate. În acest sens, exemple grăitoare sunt vieţile Cuvioşilor Siluan Athonitul, Iacov Tsalikis şi Paisie Aghioritul, acesta din urmă participând la războiul civil declanşat de partizanii comunişti (1946-1949) după cel de-al Doilea Război Mondial. Mărturiile acestor Părinţi contemporani sunt cu atât mai importante cu cât ei au cunoscut ororile şi provocările războiului modern. Vedem că ei nu se roagă atât pentru a fi ocrotiţi ei de Dumnezeu, ci pentru ca Dumnezeu să-i ferească de vărsarea sângelui aproapelui, pentru ca cei din jurul lor să fie ocrotiţi şi păziţi de urgia glonţului şi a focului. Atitudinea lor este una de eroism jertfelnic; nu simt ură faţă de inamic, nu îndeamnă la exterminarea lui. Rugăciunea lor îl acoperă pe aproapele, harul iubirii apără comunităţi întregi. Vezi mai mult
  33. Peștișorul auriu

    Peștișorul auriu

    29,00 RON

    O vorbă spune că nemulţumitului i se ia darul. Te-ai gândit vreodată ce vrea să însemne asta? Să te întreb ceva: ai primit vreodată un dar, un cadou, iar tu i-ai spus celui care ţi l-a dat că nu îţi place, că vrei altceva?... Iar dacă ai făcut asta, ţi-a fost luat darul imediat şi n-ai mai primit nimic înapoi? Să spunem că un tată îi cumpără copilului, din ultimii bani pe care îi are, o pereche de patine cu rotile. Fuge apoi spre casă nerăbdător, să se bucure de bucuria copilului său. Când colo, ce să vezi? Copilul ia patinele în mână, se uită o clipă la ele, apoi le aruncă într-o parte şi începe să strige: „Nu vreau modelul asta, eu vreau altele!”... „Altele” înseamnă nişte patine cu mult mai scumpe, pentru care tatăl său nu a avut bani. Dar pe copil nu-l interesează asta. El o ţine pe a lui, el vrea „altele”... Un bunic dă să intre într-o farmacie. Se opreşte în prag, stă o clipă, apoi se întoarce şi intră în magazinul alăturat, unde, după ce-şi numără bănuţii din buzunar, cumpără o pungă cu bomboane. Porneşte grăbit către casă, oprindu-se din când în când să-şi mai tragă sufletul. Nici nu deschide bine uşa apartamentului că îşi strigă, gâfâind, nepoţelul. Copilul le ia, se uită la ele, după care le aruncă pe masă spunând: „Eu voiam bomboane de ciocolată, nu de-astea”. Nicio clipă nu se gândeşte că bunicul a renunţat să-şi cumpere doctoriile de care are atâta nevoie şi i-a cumpărat lui bomboane... Ce crezi? Ar trebui ca tatăl să-i ia patinele, să le ducă înapoi la magazin şi să nu-i mai cumpere nimic în schimb? Ori bunicul să dea înapoi bomboanele şi să-şi cumpere medicamente? Da, poate aşa ar trebui să facă, după cum spune proverbul: nemulţumitului i se ia darul... Dar, vezi tu, nici tatăl, nici bunicul nu vor proceda aşa. Amândoi vor face încă un efort pentru a-şi vedea fericit copilul pe care îl iubesc atât de mult. Dar oare copilul va înţelege asta? Oare cum ar fi fost mai bine să facă şi tatăl şi bunicul? Pentru a înţelege mai bine, am să-ţi spun povestea peştişorului auriu. Lui i-a fost dăruită cea mai frumoasă mare în care să trăiască. Şi, mai presus de frumuseţea mării, i-a fost dăruită libertatea. Dar ce crezi că a făcut peştişorul auriu cu toate astea? Să vedem... (fragment din carte) Vezi mai mult
  34. Vorbirea și cântul

    Vorbirea și cântul

    29,00 RON

    O introducere în arta vorbirii și a cântului? Am preluat în titlul înscris mai sus formularea autorului, artistul şi profesorul Visarion Huţu, întrucât sintagma „arta vorbirii şi a cântului” reprezintă esenţa şi scopul pledoariei din acest surprinzător şi modern curs. M-am întrebat, după ce am parcurs pagină cu pagină această splendidă împlinire de gând şi de suflet, câţi din cei care şi-au folosit sau îşi folosesc vocea ca profesionişti – solişti de operă, actori, preoţi, avocaţi, profesori, politicieni, interpreţi de muzică populară sau distractivă – şi-au pus problema folosirii conştiente a calităţilor native. [...] artistul şi profesorul Visarion Huţu a creat – o spune firesc autorul – „un sistem simplu ce are la bază construirea unui mod de autocontrol, pornit de la cunoaşterea teoretică, ştiinţifică a fenomenului acustic vocal”. Dacă simţiţi nevoia ameliorării sau perfecţionării calităţilor vocale, studiaţi temeinic capitolele acestui modern curs de specialitate. Este gândit şi scris atât de clar şi pilduitor, încât parcurgându-l, semnatarul acestor rânduri s-a surprins executând, uneori, exerciţiile vocale şi de mimică propuse de profesor. Felicitări autorului şi succes virtualilor elevi. Prof. univ. dr. Mihail Cozmei Vezi mai mult
  35. Pastorație și politică. Răspunsuri teologice ale Sfântului Grigorie Palama la dilemele contemporane

    Pastorație și politică. Răspunsuri teologice ale Sfântului Grigorie Palama la dilemele contemporane

    24,00 RON

    Ultimii ani au lansat în cultura discursului românesc o problematică specifică mai ales perioadei interbelice: Biserica și politica. Dintre analizele propuse cititorului ro­mân, cele mai multe vorbesc despre crize, anticrize ori pericrize, analizează date și probleme geopolitice ori structurări socio-teologice. Într-o nevoie absolută de a ieși din frustrarea comunicării cu laicatul român, departe de construcția mirenilor de altădată, teologul modern a compilat, a absorbit și repromulgat idei, a provocat diagnoze și s-a amăgit că poate construi un răspuns cordial la dilemele specialiștilor profesioniști. Părintele Roger Coresciuc invită la un exercițiu inedit: întoarcerea la geneza patristică a unor termeni și conținuturi de socio-politică, prelevarea unor țesuturi de politologie antică, artefacte ale gândirii dinamice asupra lumii, fără de care lumea nu se mai poate interoga constructiv. Într-o vreme a negării tradiției, în multele sale aspecte, lucrarea aceasta ne îndeamnă la adâncirea în gândire, la meditarea asupra fundamentelor patristice ale răspunsului Bisericii la dilemele, uneori atât de false, ale unei societăți prea grăbite să mai asculte răspunsul ei. Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula Vezi mai mult
  36. Comuniune euharistică și trăire filocalică

    Comuniune euharistică și trăire filocalică

    34,00 RON

    Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași a organizat și în acest an, 2014, tradiționalul simpozion internațional pe subiecte de mare interes teologic. Având în vedere, pe de o parte, tema omagială rânduită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, „Euharistia”, iar pe de altă parte împlinirea a 220 de ani de la mutarea la viața veșnică a Cuviosului Paisie Velicicovschi, dezbaterile simpozionului Facul­tății noastre a cuprins ambele subiecte. Astfel tema simpozionului din anul mântuirii 2014 a fost „Comuniune euharistică și trăire filocalică”. Cele două teme, deși diferite, au o strânsă legătură, întrucât lec­tura și trăirea scrierilor filocalice conduc, întâi de toate, spre Sfânta Euharistie, spre comuniunea cu Hristos și a oamenilor între ei. Mai mult chiar, citirea operelor Sfinților Părinți ajută la o mai bună înțelegere a importanței și folosului Sfintei Împărtășanii, dar și la creșterea dorului după Împărtășirea cu Hristos euharistic. Scopul principal al acestui simpozion, ca de altfel și al celor de până acum, a fost acela ca temele dezbătute în cadrul lucrărilor simpozionului, în urma referatelor susținute și discuțiilor purtate, să primească, pe cât posibil, un nou impuls pentru gândirea teologică, precum și un duh nou pentru viața creștină. Adăugăm și faptul că simpozionul din acest an, ca și cel de anul trecut, precum și cele ce vor urma cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost pus sub egida „Dumitru Stăniloae”, acum având loc cea de-a doua ediție. Organizat în colaborare cu Centrul de Cercetare (în Teologie) „Filaret Scriban” al Facultății, cu Centrul eparhial Iași, lucrările simpozionului s-au desfășurat, cu binecuvântarea Înaltpreasfin­țitului Părinte Mitropolit Teofan, la Iași, în zilele de 15-17 mai. Manifestarea a fost deschisă în mod oficial în Aula „Mihai Eminescu” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași de către subsemnatul. În cuvântul rostit cu acest prilej, am evidențiat importanța subiectelor propuse spre dezbatere, precum și nădejdea în roadele (teoretice și practice) acestuia pentru gândirea și trăirea creștină. Lucrările simpozionului au fost binecuvântate de prezența și cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan intitulat: „Prin Euharistie și Filocalie către o viață plină de sens și bucurie”. În intervenția sa, Părintele Mitropolit a arătat că într-o lume în care omul „este din ce în ce mai profund hăituit de fantoma golului lăuntric, a disperării și tristeții, a plictiselii în mod deosebit, Biserica Îl mărturisește pe Hristos – «Calea, Adevărul și Viața» – Singurul aducător de sens, lumină și bucurie”. Mai departe Părintele Mitro­polit susține că tocmai Sfânta Împărtășanie și Filocalia sunt adevă­ratele remedii pentru curmarea dra­mei omului postmodern: „îm­păr­tășirea cu Trupul și Sângele Domnului, pe de o parte, și harul dobândirii frumuseții dumnezeiești prin starea de pocăință și bucurie, pe de altă parte, oferă înfometatului de sens și însetatului de bucurie al zilelor noastre pâinea cea spre ființă și apa cea vie”. Citând mari duhovnici mai noi (arhim. Arsenie Papacioc, arhim. Zaharia Zaharou, arhim. Sofronie Saharov, pr. Miron Mihăilescu, precum și pe marele teolog Dumitru Stăniloae) sau părinți filocalici (Calist și Ignatie Xanthopol), Arhipăstorul Moldovei concluzionează că „Euharistia și iubirea de frumosul dumnezeiesc, manifestate în nenumărate ipostaze, susțin viața omului întru adâncime, înălțime și cuprindere. Una fără cealaltă sunt de neconceput în viața căută­torului de Hristos”. Pr. prof. dr. Ion Vicovan Vezi mai mult
  37. Copilăria Patriarhului Teoctist
  38. Cântecul Soarelui

    Cântecul Soarelui

    38,00 RON

    A apărut cartea pentru copii “Cântecul Soarelui” autor Grigore Vieru. Lucrarea cuprinde poezii uşor de reţinut, însoţite de ilustraţii frumos realizate de Anca Apostol. Redăm poezia care dă titlul volumului. CÂNTECUL SOARELUI - Soare, soare, domn bălai, Spune, câte raze ai? - Zău că nu ştiu, măi nepoţi, Câte am ajung la toţi! - Soare, soare, domn frumos, La câţi dai lumină jos? - Nu ştiu, eu nu socotesc Pe câţi mângâi şi-ncălzesc! Vezi mai mult
  39. Lumina lui Hristos luminează tuturor

    Lumina lui Hristos luminează tuturor

    6,00 RON

    Omul nu derivă precum un obiect, ci este chemat să existe prin Cuvântul. Prima înfăţișare a omului este în lume, să spunem, o faptă dialogală, un răspuns al omului la apelul Cuvântului. Vorbind Sinelui său, precum către un „tu”, Cuvântul cedează existenţa reală acestui „tu”. De vreme ce a construit cel mai înalt organism biologic, Cuvântul, vorbind Sinelui Său, imprimă în acelaşi timp pecetea ipostasului Său asupra acestuia şi, drept răspuns, omul devine persoană. Cuvântul a suflat viaţa Sa în persoana omului viitor ca relaţie duhovnicească cu El şi omul a dat înăuntrul persoanei sale răspunsul său. Cuvântul invită pe om la o existenţă indisolubilă cu El şi în lume, fiindcă se găseşte şi se va găsi înăuntrul acestei relaţii tot mai mult şi în mod absolut prin Întruparea Sa şi prin îndumnezeirea lumii în viaţa veşnică. Prin crearea omului sau, mai precis, prin crearea lumii în relaţie cu crearea omului, Cuvântul a pus premisele Întrupării Sale şi a îndumnezeirii omului şi a lumii. Omul, fiind ipostas raţional şi conştient sau sprijin (icoană) al ipostasului dumnezeiesc, este înzestrat cu suflet înţelegător. Lucrurile nu au suflet, fiindcă nu au un subiect şi o raţiune conştientă de sine, ci numai una obiectivă şi inconştientă. Lucrurile aparţin sufletului. Sufletul omului se extinde peste lucruri. Raţiunile oamenilor nu au sprijin sau ipostas de la ele însele. Raţiunile lucrurilor constituie cuprinsul persoanei umane, așa cum modelele sau fundamentele lor constituie cuprinsul Persoanei Dumnezeu-Cuvântului. Numai un subiect care are conştiinţa că deţine raţiunile obiectelor lucrurilor are suflet şi este creator stabil, la fel ca Raţiunea dumnezeiască personală. Pr. Dumitru STĂNILOAE Vezi mai mult
  40. Starețul Anatolie II de la Optina
  41. Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieţii şi scrierilor sale

    Sfântul Metodie al Constantinopolului. Studiu asupra vieţii şi scrierilor sale

    33,00 RON

    Metodie I – monah, om de cultură, mărturisitor al credinţei şi patriarh al Constantinopolului (843‐847) – este o figură învăluită în norii timpului şi în mireasmă de tămâie. Mulţi poate că îi cunosc numele, dar puţini înţeleg contribuţia importantă pe care a adus‐o în lupta împotriva iconoclasmului. Cât de diferită ar fi fost astăzi Ortodoxia dacă apărătorii teologiei iconodule, Sfinţii Ioan Damaschin, Teodor Studitul, Sfinţii Patriarhi Gherman, Tarasie, Nichifor şi Metodie, s‐ar fi plecat sub presiunea împăraţilor şi nu ar fi luptat pentru credinţa lor? Cum ar fi fost modificată moştenirea artistică pe care Bizanţul ar fi lăsat‐o lumii? Ce dogme teologice ar fi conţinut învăţăturile creştine dacă aceşti stâlpi ai Ortodoxiei nu ar fi biruit? Aceste întrebări sunt deosebit de provocatoare. Desigur, unele din aceste întrebări nu‐şi vor afla niciodată răspunsul. Nu pot fi examinate decât evenimentele reale şi personalităţile complexe implicate.Prin cercetarea propriilor scrieri, decrete şi a corespondenţei, omul Metodie va fi dezvăluit. Vom cunoaşte o personalitate cu principii, convingeri, curaj şi cu simţul propriului loc în Tradiţia Bisericii. Sperăm că studiul nostru va contribui la recunoaşterea înfăptuirilor şi a moştenirii sale pentru credinţa ortodoxă din zilele noastre. George Peter Bithos Vezi mai mult
  42. În memoria copilului desculț

    În memoria copilului desculț

    11,00 RON

    Preafericitul povestea cu lacrimi în ochi despre viața lui din copilărie, despre cum umbla desculț și cum îl zgâriau rugii și pălămida, despre cârlanii săi, pe care i-a îndrăgit, și despre drumul pe care l-a luat viața lui, fără să-i fie vreodată rușine că a avut părinți țărani și neștiutori de carte, dar și fără să se laude cu ceea ce a realizat. Totdeauna spunea că numai Dumnezeu l-a învrednicit să ducă acea misiune de păstor al Bisericii Ortodoxe Române până la sfârșitul vieții de călător pe acest pământ. Vezi mai mult
  43. Învățăturile și omiliile Sfântului Gavriil, duhovnicul Mănăstirii „Șapte lacuri”

    Învățăturile și omiliile Sfântului Gavriil, duhovnicul Mănăstirii „Șapte lacuri”

    3,50 RON

    Cel care se smereşte, care crede în Cuvântul lui Dumnezeu din tot sufletul și îl împlinește, prin puterea rugăciunilor, Îl va primi pe Însuși Domnul în inima sa; cu adevărat, Îl va vedea și Îl va auzi pretutindeni. Chiar și atunci când este ocărât și cuvinte rele sunt adresate împotriva sa, el va auzi vocea călăuzitoare a Domnului, va vedea degetul Lui arătând rănile sale păcătoase și cu mulțumire va primi, din acea mână care îl vindecă, această arzătoare şi totuşi tămăduitoare oblojire. El știe că nu există un folos mai mare decât cel primit de la vrăjmași, iar această poruncă devine ușoară, chiar de dorit pentru el: „Iubiți pe vrăjmaşii voştri, bine­cuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc şi rugați-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Mt. 5, 44). El îi vede pe aceştia ca pe nişte binefăcători, care îl ajută să se apropie de Dumnezeu și să intre în Împărăția Lui, și nu doar că nu simte ură față de ei sau să devină mânios, ci îi iubește mai mult decât pe ceilalți și se întristează de amărăciunile și căderile lor. Sfântul Gavriil de la Mănăstirea „Șapte Lacuri” Vezi mai mult
  44. Ortodoxia astăzi

    Ortodoxia astăzi

    3,00 RON

    Peste tot, astăzi, Ortodoxia este răstignită și acest lucru dă naștere, pentru noi toți, la o responsabilitate deosebită, responsabilitatea acceptării crucii Ortodoxiei, dar și cea a răbdării și a rodirii duhovnicești în răbdare. Pentru noi însă, crucea este în același timp și înviere. Și prin această cruce pe care o poartă aproape toate țările ortodoxe, credem că participăm și la Învierea lui Hristos. Sperăm că harul lui Dumnezeu va întări pe toți ortodocșii, pentru a putea face față situațiilor critice de astăzi, ca să dăm mărturisire despre Hristos, așa cum cere tradiția Bisericii noastre. Părintele Gheorghe Kapsanis Vezi mai mult
  45. Popor ortodox, tu ești purtătorul vieții

    Popor ortodox, tu ești purtătorul vieții

    4,00 RON

    Cine nu caută unirea cu Hristos? Călugări și mireni, athoniți și români, greci sau francezi, oameni din toate vremurile, limbile și națiunile; dorirea lui Dumnezeu este profund înscrisă în natura noastră și Domnul, prieten al oamenilor, n-a încetat niciodată să ne propună mijloace nenumărat de variate de a avea acces la această unire intimă cu El aici jos, și chiar de acum. Ceea ce Sfântul Munte oferă în mod deosebit este faptul că, neîntrerupt, de mai mult de o mie de ani, Athosul este un loc destinat exclusiv acestei trăiri mistice. Părintele Macarios Simonopetritul Vezi mai mult
  46. Viața monahală în Sfântul Munte

    Viața monahală în Sfântul Munte

    3,50 RON

    O mănăstire este ca o torţă aşezată pe candelabrul Templului lui Dumnezeu, ca un oraş întărit ridicat pe muntele lui Dumnezeu, spre care toţi privesc pentru a primi confirmarea nădejdii lor şi a vedea că, într-adevăr, Dumnezeu a venit să locuiască printre oameni. Cum mărturisim că Dumnezeu este printre noi şi în noi, dacă nu prin bucurie, pace şi linişte, care iradiază din mănăstire ca o jertfă binemirositoare? Nu este deloc nevoie de cuvânt pentru a dovedi acest adevăr în lume, care este plină de cuvinte şi imagini, o lume în care pare a fi fost spus totul şi nimic. Sfântul Munte Athos ocupă, în această privinţă, o poziţie remarcabilă, pe de o parte, prin istoria sa prestigioasă şi milenară, şi pe de altă, datorită situaţiei sale geografice şi instituţionale, care face din el aproape singurul teritoriu din lume dedicat exclusiv vieţii duhovniceşti. Părintele Emilianos Simonopetritul Vezi mai mult
  47. Suferinţe în Biserică

    Suferinţe în Biserică

    13,00 RON

    Întoarcerea la simplitate Prefaţă „Biserica suferă în această lume, pentru că nu este din această lume”, spune, la un moment dat, în paginile ce urmează, autorul cărţii. Sever Negrescu, am fost tentat să adaug, nu este nici el din lumea pe care o descrie, din când în când, aşa cum o ştim: cu politică urât mirositoare, cu vuietul manipulator al televiziunilor, cu diverse mijloace prin care se propagă o realitate falsificată, cu o presă ce alege mereu răul, scandalul, cu un marketing tot mai agresiv şi „utilităţi care sufocă”, cu bunulsimţ şi bunacuviinţă tot mai lezate, cu tradiţii năpădite, copleşite de mode noi, de import, ce aduc întâmplări ale modernităţii: parade gay, incinerări, o mamă a şase copii care moare în urma unei operaţii de implant cu silicon etc. Un tăvălug globalizant se aşterne peste ţări şi oameni, în Londra a fost inaugurată prima biserică pentru atei, dar şi în Bucureşti se aplaudă la înmormântări şi se huiduie la nunţi. Tinerii care înainte plimbau oi şi capre, ori duceau vacile la păscut, poartă acum în lesă câini de companie, un elev de seminar ce arătase la examenul de admitere „smerenie, plecăciune, zdrobire de inimă” este exmatriculat în anul II pentru că a furat din mall. Ne lăudăm în schimb că avem cel mai mare drapel din lume, uitând că mândria e păcat şi doar Crucea „este drapelul creştinului”, doar ea „ne înrădăcinează în cer”. În acest haos cotidian, Biserica este şi ea ţinta „răutăţilor, amăgirilor, nonculturii”. Cei care o atacă se poziţionează, de regulă, în exteriorul acesteia, sunt oameni care nu sau spovedit şi nu sau împărtăşit niciodată, dar se întâmplă să abată din cale şi apropiaţi sau persoane din interior. „Un istoric se arată mirat de ce, atunci când erau demolate bisericile din Bucureşti, Biserica tăcea! Cred că şi Dumnezeu nu zice nimic în faţa dracului. Tace! Dar tăcerea lui Dumnezeu este altceva decât vorbirea lumii. Dumnezeu tace în istoria lumii, Biserica lui Dumnezeu a tăcut în istoria României. Dumnezeu vorbeşte în Istoria Mântuirii prin Sfânta Liturghie”. Sever Negrescu nu este însă un avocat habotnic pentru tot ce se întâmplă în instituţia Bisericii şi nu se sfieşte să critice unele metehne, între care „vorba dezlânată” ori „punerea nădejdii în bani”. „Este trist ca Biserica să liciteze cele sfinte, icoane, biblii, cruci, chiar dacă scopul este caritabil”, „Este trist să vezi aruncânduse crucea în ape”, „Crucea nu trebuie aruncată, nu poate fi aruncată”, semnalează autorul accentuarea unui mercantilism ori amestecul excesiv al Bisericii în cele ale lumii. Sunt „fapte şi acte bisericeşti care nu au ce căuta în folclor”, „Biserica nu este o instituţie furnizoare de informaţii. Ea trebuie să furnizeze taină, mântuire”, consideră părintele, atrăgând atenţia că „Biserica trebuie să fie altfel decât societatea” şi că se cuvine să „păstreze ceea ce este al ei”, în caz contrar, „fără grija pentru cele sfinte ajungem să vorbim despre o Bisericămuzeu, o biserică moartă, fără speranţa Învierii”. Părintele Sever configurează cu tristeţe (o tristeţe blândă, precum aceea produsă de constatarea că unele drumuri vechi spre Mănăstirea „Sfânta Ana” sunt închise acum de mărăcini), prin intermediul unor întâmplări mărunte ori al altora mai grave, din realitatea imediată sau din spaţiul public, o lume care „sa schimbat parţial şi sa stricat de tot”, un Turn Babel social, în care „stăm drepţi în faţa nulităţilor, ipocriziilor”, o actualitate năucă, lipsită de reperele de altădată, o grabă a lumii pe cărările pierzaniei. „Este prea târziu să mai facem ceva?”, se întreabă şi ne întreabă, amintindune că e bine să ne raportăm „nu la trecut, nu la prezent, nu la viitor, ci la «timpul veşnic», iar „cea mai puternică rezistenţă a omului în faţa murdăriilor acestei vieţi a fost totdeauna comunicarea cu Dumnezeu”. Întoarcerea la spovedanie, la împărtăşanie, la demnitatea rugăciunii, la acel răgaz al singurătăţii în care omul caută „potrivirea cu Dumnezeu”, la smerenie – aceasta este calea pe care Sever Negrescu ne conduce discret, ajutânduse uneori de cuvintele părintelui Stăniloae, ale Sfântului Simeon Noul Teolog, ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Grigorie de Nazianz, ale Avvei Arsenie ori ale părintelui Anania, cuvinte completate de cele venind dinspre cultură, dinspre sensibilitatea poeziei şi luciditatea prozei, aparţinând lui Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Lucian Boia, Nicolae Jinga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Constantin Abăluţă, Lev Tolstoi, F.M. Dostoievski, Soljeniţîn, Herman Hesse, Oscar Wilde, Van Gogh. Unei lumi grăbite, arogante, cu oameni dornici de mărire, părintele Sever îi contrapune însă – şi în asta văd meritul şi greutatea acestor poveşti o alta: a oamenilor simpli, nevoiaşi, dar care îşi păstrează curăţenia sufletului şi credinţa, răspunzând prin însăşi modul lor de viaţă întrebării persistente a lui Marin Preda: „Şi cu Dumnezeu ce faci?” „Nu doar haina îl face pe om, ci mai ales credinţa”, afirmă autorul cărţii, iar vorbele necizelate ale lui Winnetou Crăciun: „E ceva, e ceva colo Sus!” cântăresc, poate, în balanţa mântuirii, mai mult decât un eseu sofisticat. Încrederea acestui Winnetou de Eşelniţa că pericolul Apocalipsei nu e imediat: „până ajunge la noi mai durează. O ia şi ea de la capătul lumii”, e reconfortantă, aşa cum sunt şi celelalte portrete pe care Sever Negrescu le face în tuşe rapide, dar ferme: Moş Ion, străbunicul gimnastei Lavinia Miloşovici, ajuns la 95 de ani; muma Chiva, bunica Parohiei, care a fost în America; nea Tudorică, enoriaşul de nota 10, care şia făcut casă de piatră, în munte – „Toamna, vine o ursoaică şişi împart fructele. Jumătate sunt ale ursoaicei şi ale puilor ei, jumătate ale lui nea Tudorică”; Nicolae, micul Zaheu, pruncul în care se ascunde „rugăciunea, lumina, Dumnezeu, dar niciodată întunericul contrar firii”. Toate aceste personaje, şi altele fără nume, fac parte din viaţa de zi cu zi a Bisericii dintrun colţ de lume şi sunt păstorite cu dragoste de un om care îşi poartă cu sine vârstele: copilul care întrebat ce vrea să se facă în viaţă, răspunde fără echivoc: înger, şi care îşi priveşte bunicul murind: „Uitaţi cum mă duc la Dumnezeu”; tânărul care făcea semn când de pe o parte de drum, când de pe cealaltă, maşinilor rare ce treceau prin Vânju Mare, născând nedumerirea unui paznicmartor: „Dumneata, nu te supăra, unde vrei să mergi?”; maturul care ştie prea bine că „Harul lui Dumnezeu nu înseamnă tăcere şi uitare”, că „în afara Învierii totul este suferinţă în Biserică” şi că „preoţia nu poate fi interpretată (jucată), ea trebuie trăită (slujită)”. Părintele Sever Negrescu nu face parte din lumea de la televizor, încărcată de senzaţional şi de spectacol, care ne lasă mereu impresia că ceva bun sa pierdut pentru totdeauna. Face parte însă din lumea aceasta, uitată de massmedia şi neatinsă, clipind a speranţă din paginile unei cărţi. Vorba bătrânei mucalite: „Părinte, să trăiţi toată viaţa!”. Cornel Mihai UNGUREANU Vezi mai mult
  48. Jertfă şi Înviere în familia creştină astăzi
  49. Chipul mamei

    Chipul mamei

    13,00 RON

    După ce Biserica, timp de peste trei veacuri, fusese supusă la cele mai crâncene persecuții din partea păgânilor, după ce fusese atacată cu furie de vrăjmașii ei păgâni și evrei cu armele intelectuale, după ce, în sfârșit, timp de alte trei veacuri și jumătate ea se dezvoltase și progresase în chip uimitor prin râvna și munca fără preget a slujitorilor ei, închizând gurile ereticilor, iată că a apărut pe la începutul secolului al VIII-lea un nor negru care a întunecat cerul luminos al acestei biserici timp de peste un veac. Acest nor întunecos a fost iconoclasmul sau lupta împotriva icoanelor, și el a fost provocat chiar de împărații bizantini. Cultul icoanelor a fost stabilit încă de la început în Biserică și credincioșii l-au practicat netulburați de nimeni, atât în locuințele lor particulare, cât și în biserici. Urme de icoane și alte embleme sfinte găsim încă din cele mai îndepărtate timpuri ale creștinismului, mai ales prin catacombe. Potrivit învățăturii Bisericii și Sfintei Tradiții, credincioșii, închinându-se sfintelor icoane, nu adoră sau nu venerează însuși obiectul material, ci ființele pe care le reprezintă acele icoane, adică Sfânta Treime, Mântuitorul Hristos, Sfânta Fecioară și toți sfinții sau plăcuții lui Dumnezeu. S-au găsit însă unii oameni rătăciți în socotințele lor, care au considerat această venerație a icoanelor drept idolatrie. Cel dintâi care a dat semnalul luptei împotriva cultului icoanelor a fost împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurul. Om ridicat din popor, soldat aspru și aproape incult, acest împărat nepricepând înalta filosofie creștină, nu se împăca cu acest cult al icoanelor. Punându-și în gând să convertească evreii și mahomedanii din imperiul său și considerând icoanele o piedică, a dat, după sfatul unor pseudoteologi, un edict în anul 726, prin care porunci ca icoanele să fie ridicate, ca astfel poporul să nu le mai poată săruta. Dar nu s-a oprit aici; în anul 730 a dat un edict și mai aspru, ca icoanele să fie scoase din biserici. Dar clerul și poporul credincios, în frunte cu patriarhul de Constantinopol, s-au opus cu tărie acestei măsuri samavolnice. Patriarhul Ghermano a fost silit să demisioneze, iar în locul lui a fost numit un curtean, un oarecare Anastasie, care căută să facă pe placul împăratului Leon. Lupta contra icoanelor a devenit violentă. Toate chipurile sfinte erau scoase de pretutindeni, batjocorite și distruse. Poporul s-a revoltat, însă armata a înăbușit această revoltă în sânge. Acum lupta împotriva icoanelor era împărțită în două tabere, una numeroasă a închinătorilor la icoane, numiți și iconoduli, iar alta a distrugătorilor de icoane, numiți și iconoclaști. Poporul drept-credincios era indignat la culme. Apărătorii icoanelor erau persecutați și exilați. Mulți dintre ei au suferit necazuri și au murit în temniță. Înșiși episcopii Romei, Grigorie al II-lea și Grigorie al III-lea l-au dezaprobat pe Leon al III-lea prin niște scrisori pline de curaj, dar fără rezultat. În anul 741 Leon al III-lea a murit blestemat de tot poporul. După Leon a urmat fiul său Constantin al V-lea Copronimul, numit și Cabalin, care a întrecut pe tatăl său în cruzime și în fanatism în lupta sa contra icoanelor. El s-a silit din răsputeri ca să stârpească din tot imperiul cultul acestora. În acest scop, a atras de partea sa mai mulți oameni care să ia apărarea actelor sale sălbatice. Și fiindcă rezistența cea mai mare o avea din partea călugărilor, împotriva acestora a început cea mai aprigă persecuție, batjocorindu-i în toate chipurile. Unii au fost groaznic mutilați, tăindu-li-se nasul și urechile, scoțându-li-se ochii sau retezându-li-se mâinile. Altora li s-au uns bărbile cu smoală și li s-a dat foc. Unii au fost loviți cu icoanele peste cap. Mulți călugări au fost scoși din mănăstiri și căsătoriți cu de-a sila. Multe mănăstiri au fost prefăcute în cazărmi și grajduri. Tezaurele de pictură bisericească au fost distruse și tablourile cele mai frumoase din biserici au fost înlocuite cu chipuri profane și scene de vânătoare. Episcopul Romei, Ștefan al II-lea, a protestat contra acestor barbarii. În anul 775 a murit Constantin Copronim, urât și blestemat de popor, iar în locul lui s-a urcat pe tron fiul său Leon al IV-lea Chazarul care a crezut că a încetat cu totul cultul icoanelor. Descoperind însă că și soția sa Irina este iconodulă, se convinse că venerarea icoanelor n-a dispărut. Murind el, soția sa Irina a devenit regentă în numele fiului său Constantin al VI-lea Porfirogenetul. Această femeie evlavioasă și-a dat silința ca să restabilească în Biserică cultul icoanelor și astfel să readucă în imperiu pacea mult dorită. După ce a fost ales ca patriarh secretarul ei Tarasie, împărăteasa a convocat un sinod la care a luat parte delegați din toată lumea creștină. Dar garda imperială, care era de partea iconomahilor, a împiedicat această adunare. Atunci împărăteasa a trimis această gardă în Asia Mică unde a dezarmat-o și astfel s-a adunat în liniște Sinodul al VII-lea Ecumenic la anul 787 în Niceea, la care participară peste 300 de episcopi. Acest sinod s-a ocupat pe larg de problema închinării la icoane, stabilind astfel în privința aceasta că nu numai că este permis, dar este și folositor și foarte plăcut lui Dumnezeu a avea icoane și a le da cinstea cuvenită, apoi această cinste să fie numai închinare, iar nu adorare care se cuvine numai lui Dumnezeu; această cinstire este numai relativă, pentru că ea se dă icoanei numai pentru persoana care este reprezentată pe dânsa. Liniștea se restabili pentru un timp. Pacea a fost din nou însă tulburată prin suirea pe tron a lui Leon al V-lea Armeanul (813-820). Acesta a început iarăși lupta contra icoanelor, cerând patriarhului Nichifor ca să le îndepărteze din biserici. Nichifor s-a opus cu energie și a fost depus din funcție și aruncat la închisoare, iar în locul lui a fost pus un oarecare Teodot Casiteras care a făcut pe voia împăratului. Icoanele au fost din nou înlăturate și s-au ivit noi tulburări. Cei mai zeloși apărători ai icoanelor a fost acum Nichifor Mărturisitorul și eruditul monah Teodor Studitul. După Leon Armeanul a urmat Mihail al II-lea Bâlbâitul care a fost mai moderat, iar după el urmă fiul său Teofil care nu a fost mai prejos decât predecesorii săi în ura fanatică ce o nutrea contra închinătorilor de icoane. Murind el în 842, i-a urmat pe tron soția sa Teodora, ca regentă a fiului său Mihail al III-lea. Această împărăteasă credincioasă, doritoare de pace în Biserică și în imperiu, a adus ca patriarh pe Metodie Mărturisitorul, care suferise mai înainte pentru icoane, și a convocat un sinod la Constantinopol în anul 842. Acest sinod a stabilit pentru totdeauna cultul icoanelor, a condamnat pe iconomahi ca eretici și vrăjmași ai Bisericii și a hotărât să se reintroducă în mod solemn icoanele în biserici. În duminica I a Postului Mare, sfintele icoane au fost purtate în triumf de către clerici și credincioși și a fost o sărbătoare aleasă pentru tot imperiul. Această zi a fost numită „Duminica Ortodoxiei” și s-a hotărât de către Biserică să fie prăznuită în fiecare an ca o pioasă amintire a biruinței dreptei credințe asupra învățăturilor rătăcite. Cum vedem, lupta împotriva icoanelor a durat de la 726 până la 842 cu mici întreruperi. Drept-credincioșii au suferit multe persecuții și s-a vărsat mult sânge până să se stabilească definitiv cultul sfintelor chipuri. Mulți luptători devotați au ieșit la iveală în aceste timpuri grele, oameni sfinți care ne uimesc prin curajul lor nețărmurit, între care amintim pe Ioan Damaschin, Teodor Studitul, Nichifor Mărturisitorul, Teofan Mărturisitorul, Maxim Mărturisitorul, Emilian Mărturisitorul, Mihail Mărturisitorul, Vasilie Mărturisitorul, Teofilact Mărturisitorul și alții care au fost trecuți în rândul sfinților. În aceste timpuri grele, monahii au dat dovadă de multă râvnă și tărie a credinței și merită toată admirația noastră. La noi, românii, cultul icoanelor a avut o înrâurire foarte mare asupra evlaviei credincioșilor. Datorită domnilor și boierilor din trecut, bisericile și mănăstirile noastre au fost împodobite cu icoane zugrăvite în stil bizantin și atonit și măiestrit îmbrăcate în argint și suflate în aur. Admirăm aceste odoare sfinte când le vedem în monumentele religioase ale ctitorilor. Ni se umple sufletul de duioșie când ne gândim cu câtă evlavie venerau strămoșii noștri aceste obiecte sfinte și cu câtă râvnă păstrau în casele lor asemenea chipuri, dându-le ca prețioasă moștenire fiilor și nepoților lor. Dar nu ne mâhnim mai puțin când ne gândim că astăzi în multe din casele creștinilor de pe la orașe nu se mai găsesc icoane. Mulți dintre orășenii noștri se cred prea culți sau prea sus-puși ca să mai țină în casele lor asemenea lucruri, bune numai pentru cei de jos și inculți, cum zic ei. În locul icoanelor au tablouri, unele chiar obscene, care îți dau impresia că te afli în casa unor necreștini. Unii chiar tratează sfintele chipuri cu puțin respect și vorbesc de venerarea lor cu atâta ușurință, că îți vine mai mult să le plângi de milă decât să-i acuzi. Nu se gândesc deloc cu câtă nevoință, cu cât necaz și cu câtă jertfă a stabilit Biserica închinarea la sfintele icoane și cu câtă râvnă s-au luptat Sfinții Părinți ca această închinare să se facă în liniște și în libertate! Nu-și închipuie cât de mult influențează asupra educației tineretului imaginile sfinților din Biserică! Existența icoanelor în casele creștinilor va denota gradul de credință și de evlavie al celor ce locuiesc în ele. Și ce podoabe mai frumoase pot fi la pieptul copilelor și femeilor creștine, decât cruciulițele și iconițele cu imagini sfinte? Privind aceste chipuri sfinte, numaidecât ne aducem aminte de ființele pe care le reprezintă și ne dă prilejul ca să ne rugăm cu căldură și să ne ferim de fapte rele. Citirea prezentei cărți mi-a umplut sufletul de nespusă duioșie și m-am hotărât s-o traduc. Am cerut acordul autorului, domnul Otto von Schaching (Dr. Otto Denk) din Regensburg și domnia sa mi l-a dat cu multă bună-voință. Pentru aceasta îi aduc mulțumirile mele cordiale. În istorisirea de față se cuprinde un episod din timpul împăratului Leon al III-lea Isaurul și se arată dragostea cea mare a unor persoane credincioase pentru sfintele icoane. Fie ca citirea acestei cărți să aprindă în multe suflete venerația pentru aceste sfinte odoare și să deștepte râvna pentru credința strămoșească! Arhiereul Anthim Petrescu-Botoșăneanul Vezi mai mult
  50. Mamina

    Mamina

    10,00 RON

    „E atâta tinereţe în aer…” – gândul acesta creşte ca o floare de lumină în mintea fetiţei, care stă de-un sfert de ceas pe banca singuratică din grădină, privind, ca într-o aiurare, jocurile luminii pe faţa de aur lichid a lacului. Atâta bucurie năvăleşte în inima cuprinsă de uimire, încât pleoapele se zbat speriate, iar pieptul se umflă, asfixiat de năvală. Îmbrăcată cu o rochie uşoară, de stofă albă, căzându-i până la călcâie (pentru întâia dată i se îngăduie o rochie atât de lungă), puţin desfăcută la gât, cu pelerinuţe mici la umeri, pe cap o imensă pălărie de pai, care-i umbreşte faţa surâzătoare, iar pantofii de lac negru abia arătându-şi vârfurile, de sub marginea plisată a rochiei, înaltă şi uşor împlinită, fata are ochii de un verde intens bătând în ape negre şi priveşte lumea cu o curiozitate naivă, ca şi cum atunci i s-ar descoperi frumuseţile ei. Ţine în mână o pereche de mănuşi albe, pe care, fără voie, le loveşte încet de mâna cealaltă, în joc distrat. Irinuca. Cu o săptămână mai înainte, în liniştea traiului de la ţară, în paşnica monotonie a zilei, a venit, dintr-odată, pe neaşteptate, un vârtej de tulburare. Irinuca nu avea mamă demult. Trăia numai în tovărăşia tatălui bun, dar tăcut şi trist, şi a mătuşii Keti. Şi mai ales cu gândurile ei. Acolo, în vastele ţinuturi albe, Irinuca îşi petrecea avântatele cavalcade ale închipuirii... Trăită fără mamă şi aproape fără familie, Irinuca năzuia spre o viaţă în care să aibă pentru cine trăi, pentru ce se jertfi. Să fie mişcare, lumină, râs, veselie, şi mai cu deosebire, să aibă pe cine iubi... Să dea iubire din plin, să se devoteze, să-şi dăruiască sufletul întreg tuturor. Şi iată vârtejul de tulburare... în viaţa Irinucăi s-a ivit Ian. Când, coborându-se din trăsurica de ţară, Ian a pus piciorul pe treapta dintâi a scărilor şi a ridicat ochii spre cei din cerdac, Irinuca a simţit, privindu-l, că acesta este cel aşteptat. L-a privit într-o fulgerare, s-a speriat de vuietul adânc ce i s-a stârnit în suflet şi abia a putut să se ţină pe picioare când tânărul i-a întins mâna, recomandându-se. Era cel din vis... I-a surâs în neştire şi a simţit pe dată nevoia să fugă, să se ascundă de ruşinea că i s-a citit totul de pe faţă. Alexandru Lascarov-Moldovanu Vezi mai mult
  51. Teatru şcolar pe teme religioase
  52. Psihologie pastorală

    Psihologie pastorală

    20,00 RON

    Pătrunderea în universul sufletului marcat de suferinţă ne introduce într-un câmp de cercetare nelimitat, în care, prin intermediul psihiatriei şi al psihologiei, gândirea ştiinţifică se întâlneşte cu teologia. Urmând fiecare un sistem propriu de evaluare a fenomenelor psihiceşi o cale specifică de pătrundere în suportul cauzal al acestora, ambele discipline se întâlnesc în efortul de a aduce alinare durerii sufleteşti a omului şi de a-l readuce peacesta la un nivel stabil de sănătate. Atât psihiatria cât și teologia urmăresc, (cu toate că din unghiuri diferite), fiecare, acelaşi spațiu, cel al dezvoltării fenomenelor sufletești, completându-se reciproc în încercarea de a înţelege şi de a oferi o interpretare mai profundă variatelor forme de manifestare a vieţii psihice. Ambele discipline, psihiatria şi teologia, se întâlnesc în persoana celui care suferă: psihiatria, prin restabilirea sănătăţii psihice a persoanei care activează în cadrul social, iar teologia, prin redarea frumuseţii lăuntrice a celui creat „după chipul lui Dumnezeu” (Fc. 1, 26). Vezi mai mult
  53. Spovedanie și Euharistie

    Spovedanie și Euharistie

    31,00 RON

    Duhovnicia este una dintre cele mai dificile lucrări ale unui preot, constituind şi o responsabilitate uriaşă, dar şi cel mai adecvat mod de a modela sufletul unui om. Părintele Paisie Olaru, un duhovnic iscusit şi care era la dispoziţia ucenicilor zi şi noapte, indiferent de oră, avea obiceiul, în afara momentelor în care spovedea sau se ruga, după cum însuşi mărturisea, „să-şi spovedească grădina”. Se apleca atent la fiecare plantă şi căuta să înlăture buruienile care o sufocau şi să-i ofere elementele şi cadrul ce înlesneau cea mai bună creştere a lor. Lărgind puţin imaginea duhovnicului-grădinar, putem spune şi despre duhovnicie că e un soi de grădinărit extrem de atent şi de aplicat asupra fiecărui suflet în parte (după cum, despre rugăciune se spune că e plugăria sufletului). Rămânând în sfera pământului care trebuie lucrat (căci şi omul este pământ şi în pământ se va întoarce, cf. Fc. 3, 19), şi constatând că, dincolo de dichiseala grădinăritului, există şi o manieră de a lucra, cu ajutorul unor utilaje specifice, şi suprafeţe mari de teren, putem identifica, prin analogie, două modalităţi prin care preotul lucrează „ogorul Domnului”: una în care se lucrează cu mulţimea credincioşilor, cu o comunitate în ansamblul ei (prin slujbe, predici, cateheze, distribuire de reviste parohiale etc.) şi o alta, cu un specific aparte, în care se apleacă, de la înălţimea scaunului de spovedanie, asupra fiecărei persoane în parte. Din păcate, trebuie să constatăm că, dacă prima lucrare, care se răsfrânge asupra întregii comunităţi parohiale (sau măcar asupra celor ce frecventează biserica) se bucură de o atenţie constantă din partea păstorilor duhovniceşti, cea de a doua, este viciată, nu rareori, de un tratament expeditiv şi formal. Drept dovadă, este de ajuns să evocăm o tristă realitate: în multe parohii se constată inexistenţa unui program de spovedanie permanent (mizându-se pe faptul că omul, dacă chiar are o problemă, solicită acest lucru fără a fi îndemnat de un orar afişat pe toată perioada anului liturgic), cumulată (sau nu) cu o abordare de tipul „toţi pe bandă rulantă” a celor care, în cele patru posturi de peste an, dar mai ales în Postul Mare, îngenunchează sub epitrahil şi îşi mărturisesc grăbiţi păcatele (aflaţi şi sub presiunea mulţimii care aşteaptă în spatele lor). O revitalizare a vieţii duhovniceşti într-o parohie nu se poate împlini fără a avea o relaţie personală şi constantă cu fiecare credincios în parte, duhovnicia solicitând, poate mai mult ca oricare altă lucrare, o implicare „cu timp şi fără timp” (II Tim. 4, 2) din partea preotului. Să nu uităm că, la scaunul de spovedanie, credinciosul se întâlneşte cu Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Care îl ascultă pe penitent şi îi vorbeşte prin intermediul duhovnicului. A ţine un credincios departe de Spovedanie (sau a nu-l învăţa să se apropie cât mai des de această taină) înseamnă a nu-i oferi şansa de a se apropia mai mult şi mai profund de Domnul. Fără a apela cât mai des şi cât mai conştient la Taina Spovedaniei, nu este posibilă nici despătimirea cuiva, nici a urca pe treptele desăvârşirii. Mai ales că Spovedania este şi taina rânduită înainte de momentele în care cineva se poate apropia, cu dezlegarea cuvenită, de Preasfântul Trup şi Sânge al Domnului, fără de care nimeni nu poate gusta viaţa veşnică. Pr. dr. Constantin Sturzu Vezi mai mult
  54. Tătunu

    Tătunu

    15,00 RON

    O liniște bună se coborî în încăperea sufletului, curățită de păianjenii îndoielii. Într-o după-amiază viforoasă, pe când cugeta la aceste lucruri, trecu prin dreptul casei convoiul știut. Privind pe geam, Tătunu fu pătruns până în adâncuri de înduioșare și milă. Înserarea cernea păienjeniș de umbre, fulgi mari pieziși băteau împotriva convoiului. Un soldat ducea în frunte o cruce. Nu mai era nici trompet, nici preot. Doi gropari veneau după car. Lădoiul avea la sine numai un singur lemn omenesc. Atunci, deodată, în încăperea sufletului năvăli o cumplită milă, pânza de lacrimi coborî peste privire. Dar cum stătea și privea așa, iată că tabloul se prefăcu… Cel ce purta crucea nu mai era un soldat, ci Altcineva… Avea hlamidă sfâșiată, trup istovit sub cruce, spini pe frunte… Iar, după el, mulțimea se mărise… Venea popor și oșteni… Se auzeau urlete și strigăte… Ca în noaptea aceea, când stătea cu Maria și cu bădia Tuderiță, pe treptele casei lui… Dar acum, chipul de durere parcă se țesea și din duhul lui, din toate faptele din urmă, din toate durerile, din toate greșelile, din toate năzuințele lui… Și, deodată, cel ce purta crucea întoarse spre el o privire… Vastă cât întregul sens al existenței miloasă, cât mila oamenilor laolaltă și iubitoare, cum numai cineva dinafara vieții omenești poate avea și dărui… Alexandru Lascarov-Moldovanu Vezi mai mult
  55. Rana mea, suferinţa Lui
  56. Luna
  57. VINUL - Dar al lui Dumnezeu şi Euharistie a creaţiei

    VINUL - Dar al lui Dumnezeu şi Euharistie a creaţiei

    16,00 RON

    Considerăm că volumul prezintă un interes cu totul deosebit pentru creștinii neinițiați în tainele Scripturii Sfinte, dar și pentru alți tineri teologi, fiind o recomandare spre cumpătarea în toate, ca toți să învețe a folosi darurile lui Dumnezeu, însă cu atenție, cu multă chibzuială și mulțumire. Abordările volumului de față se înscriu într-un larg domeniu de cercetare, cum ar fi: abordarea istorico-arheologică bine documentată privind vinificația în țările limitrofe bazinului mediteranean – Mesopotamia, Egipt, Siro-Fenicia și, evident, Țara Sfântă –, dar și biblică. Dintre țările menționate, dovezile cele mai evidente privind vinificația aparțin Egiptului Antic, întrucât în vestitele piramide au fost identificate rămășițe ale acestei apreciate licori. Un alt studiu este dedicat prezenței și utilizării vinului în vechiul Israel, în care se face un exordiu cu referire la menționarea vinului în scrierile Primului Testament, din care rezultă indubitabil că viticultura era răspândită în aproape tot arealul țării promise patriarhilor, ținut în care nu curgea doar lapte și miere, ci și vin din belșug, întrucât solul este pretabil unei asemenea culturi. Alături de grâu, respectiv pâine, și untdelemnul produs din măsline, vinul apare la evrei ca un simbol al prosperității, dar mai ales al binecuvântării divine. Și de aceea, ca și la alte popoare învecinate, în cultul divin derulat la sanctuar sau în alte locații vinul nu putea lipsi, chiar dacă procentual nu era chiar atât de semnificativ ca alte produse rezultate din unca omului, care se aduceau ca sacrificii. Valoarea științifică a volumului realizat de tinerii cercetători se reflectă și pe plan pragmatic, am putea spune, în sensul că unele abordări au legătură directă cu utilizarea liturgică a vinului în Noul Testament. Spre deosebire însă de perioada veche, în care textele care blamează pe cei dedați consumului excesiv de vin sunt mai puține, pentru perioada celui de-al doilea Testament sunt evidențiate acele paragrafe forte, în care se pune un accent mai pronunțat pe prohibiție, întrucât se pleacă de la premisa că omul trebuie, cu ajutorul credinței în Hristos, să ajungă mai repede la un plan superior de viețuire. Pornind de la interesul cu totul special pe care-l poate stârni acest volum dedicat vinului, subliniem că nici pe departe nu se vrea a fi o pledoarie pentru consumul excesiv de vin, dar nici nu recomandă o abstinență totală, întrucât ar însemna contestarea importanței utilizării sale euharistice, ci recomandă folosirea lui cu multă prudență, cumpătare și cu mulțumire pentru un dar atât de prețios venit din partea Creatorului. În concluzie, felicităm echipa de tineri cercetători și le dorim să vină cu noi realizări în domeniul studiului biblic. Prof. univ. dr. Petre Semen Vezi mai mult
  58. Trupul omului - potir al trupului Domnului

    Trupul omului - potir al trupului Domnului

    10,00 RON

    A apărut la editura noastră o nouă carte a Monahiei Siluana Vlad „Trupul omului potir al trupului Domnului”. Redăm, mai jos, un fragment în care se prezintă rolul Sfintei Împărtăşanii în viaţa creştinului. „Domnul vine la noi în Sfânta Liturghie, aşa cum ne-a făgăduit, şi ni Se dăruieşte nouă şi ni Se dăruieşte ca Taină. Taină a tainelor. Prin Sfânta Împărtăşanie primim focul care arde şi curăţă rădăcina din care cresc buruienele păcatului: iubirea pătimaşă de sine concretizată în iubirea de confort psihosomatic şi de slavă deşartă, slavă de oameni. Aici primesc acest foc. Am săvârşit astfel prima parte a conlucrării cu harul: primirea lui cu pregătirea necesară. Acum urmează cea de a doua parte acestei sinergii: curăţirea trupului şi a sufletului meu devenite potir al Trupului şi Sângelui Domnului. De acum mă centrez pe nevoinţa de a curăţa acest potir, ca să devin cu adevărat Templu al Duhului Sfânt. Şi mă nevoiesc astfel, punând în lucrare harul primit, în fiecare secundă a vieţii mele. De acum, fiecare clipă a vieţii mele devine o ocazie, un prilej de a lucra cu harul primit din Sfântul Potir. Voi fi acelaşi, mi se vor întâmpla aceleaşi lucruri, dar le voi trăi altfel. „ Vezi mai mult
  59. Mare concurs
  60. Taina chenozei în teologia ortodoxă a secolului al XX-lea

    Taina chenozei în teologia ortodoxă a secolului al XX-lea

    19,00 RON

    Metodologia părintelui Florin Tomoioagă este extrem de interesantă, deoarece, după un excurs patristic, pornește de la teologia ortodoxă contemporană, care constituie de altfel miezul cercetării sale (G. Florovsky, Vladimir Lossky, Dumitru Stăniloae, A. Schmemann, Iustin Popovici, Sofronie Saharov ș.a.) și revine cu pași fermi la Părinții Bisericii, care constituie criteriul încercărilor ermeneutice mai recente. Aș spune, cu alte cuvinte, că examinează în acest mod receptarea teologiei patristice de către gândirea teologică modernă. La mijlocul acestui studiu sunt examinate teoriile chenotice din secolele al XVI-lea, al XVII-lea, al XIX-lea și al XX-lea, iar în subcapitolul al treilea al ultimului capitol, cu titlul „Chenoza şi sofiologia la Sergiu Bulgakov” sunt examinate într-o manieră extrem de critică teme precum chenoza în contextul spiritualităţii ruseşti, sursele de inspiraţie, sofiologia şi hristologia lui Bulgakov, abordarea ortodoxă a sofiologiei, chenoza în contextul sofiologiei, chenoza ca abandonare a slavei divine, chenoza şi taina Sfintei Treimi, conştiinţa de Sine a lui Dumnezeu-Omul, Iisus în Grădina Ghetsimani şi cele două voinţe ale Sale, moartea lui Hristos şi demnitatea Sa arhierească, și în final viitorul sofiologiei şi gândirea neo-patristică. Hrisostom A. Stamoulis, Profesor și Director al Departamentului de Teologie, Universitatea Aristotel din Salonic Vezi mai mult
  61. Noul Mucenic Alexei din Elnat cel nebun întru dragostea lui Hristos
  62. Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel

    Tâlcuire la Epistolele Sfântului Apostol Pavel

    33,00 RON

    Volumul contine tâlcuirile Fericitului Teodoret la epistolele către Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, I-II Tesaloniceni, I-II Timotei, Tit, Filimon si Evrei. "Aceasta este prima traducere a unei opere exegetice a lui Teodoret în limba română, care vine după alte două traduceri, una cu caracter istoric, anume "Istoria bisericească" şi cealaltă aghiografică, anume "Vieţile sfinţilor pustnici din Siria". Aşa cum se va vedea pe parcursul lecturii, Teodoret oferă un comentariu ortodox la epistolele pauline. Peste tot se observă o atenţie deosebită la nuanţe, la explicaţiile cu caracter dogmatic care sunt întemeiate pe mărturia primelor două Sinoade Ecumenice, condamnându-i aproape la fiecare pas pe arieni şi pe ceilalţi eretici care foloseau în mod abuziv textele pauline" (Constantin Creţu) Vezi mai mult
  63. Ajutor! Mă plictisesc în biserică

    Ajutor! Mă plictisesc în biserică

    20,00 RON

    „În anumite zile de sărbătoare sau Duminica, atunci când părintele vorbeşte, şi vorbeşte, şi vorbeşte într-o predică pe care nu o poţi înţelege, sau când corul sau cântăreţul de la strană par să intoneze fals o cântare care nu se mai termină – ce-ţi trece atunci prin minte? Dacă recunoşti că te plictiseşti, oare nu te va face acest lucru să nu mai vrei să mergi la biserică? Nu, nu se va întâmpla aceasta. Nu se va întâmpla fiindcă faptul că eşti uneori plictisit spune ceva despre tine, nu despre Biserică. Iar tu te poţi schimba. Nu poţi scurta Sfânta Liturghie, dar poţi împlini ceva înlăuntrul tău care face ca timpul pe care îl petreci la Liturghie să fie o experienţă de desfătare spirituală. Folositoare. Necesară. Ceva ce aştepţi cu bucurie.” Pr. David R. Smith Vezi mai mult
  64. Teologia pastorală
  65. Din cuvinte răstignite

    Din cuvinte răstignite

    11,00 RON

    Din cuvinte răstignite Vezi mai mult
  66. Cântări din Slujba Sfintei Preacuvioase Parascheva de la Iași
  67. Dăruindu-ne, intrăm în bucuria Lui
  68. Autocefalia Bisericii și Mărturisirea credinței
  69. Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creștină
  70. Sfântul Macarie al Corintului
  71. Omilii la Profetul Iezechiel

    Omilii la Profetul Iezechiel

    56,00 RON

    „Nimeni să nu-mi reproșeze, dacă încetez să mai vorbesc despre acestea, fiindcă, după cum toți vă dați seama, suferințele noastre au crescut: pretutindeni suntem înconjurați de săbii, pretutindeni ne temem de pericolul morții iminente. Unii se întorc la noi cu mâinile tăiate, despre alții se aude că au fost luați prizonieri, iar despre alții, că au fost uciși. Sunt silit să tac, «pentru că sufletul meu este dezgustat de viața mea» (Iov 10, 1). Nimeni să nu mai caute la mine aprofundarea Sfintei Scripturi, «pentru că harfa mea a ajuns instrument al tânguirii și flautul meu glasul bocitoarelor» (Iov 30, 31). Ochiul inimii nu mai veghează la cercetarea tainelor, pentru că «istovitu-s-a sufletul meu de supărare» (Ps. 118, 28). Lectura textului este deja mai puțin plăcută sufletului meu, «că am uitat să-mi mănânc pâinea mea de glasul suspinului meu» (Ps. 101, 5-6). Cui nu-i mai place să trăiască, cum să-i mai placă să vorbească despre înțelesurile tainice ale Sfintei Scripturi? Iar eu, care sunt silit zi de zi să beau amărăciune, când aș putea să beau un vin dulce? Ce mai rămâne în afară de a aduce mulțumiri cu lacrimi în mijlocul încercărilor pe care le îndurăm din cauza fărădelegilor noastre? Căci Însuși Cel care ne-a creat, S-a făcut pentru noi Tată prin duhul înfierii pe care ni l-a dat. Și uneori îi hrănește pe fii cu pâine, alteori îi îndreaptă cu biciul încercărilor, pentru că, prin dureri, răniri și răsplăți, El îi învață pentru a primi moștenirea veșnică”. Sfântul Grigorie cel Mare, Omilii la Iezechiel II, 10, 24 Vezi mai mult
  72. George Florovsky şi renaşterea religioasă rusă

    George Florovsky şi renaşterea religioasă rusă

    48,00 RON

    „Gândirea religioasă rusă din secolul trecut este de obicei descrisă ca dihotomie radicală între modernismul filosofilor religioşi ruşi, exemplificat în opera lui Serghie Bulgakov, şi direc]ia neopatristică a lui George Florovsky şi a adepţilor săi. În acest studiu, îmi propun să reevaluez această dihotomie, demonstrând modul în care revigo­rarea neopatristică s-a dezvoltat din renaşterea spirituală a culturii ruse de la sfârşitul secolului al XX-lea. Studiul meu despre Florovsky conţine elemente biografice, dar nu este o biografie. Aceasta este o carte despre geneza gândirii lui Florovsky şi despre receptarea viziunii neopatristice. Am încercat să-i pun în legătură pe Florovsky, criticul pseudomorfoză occidentale a teologiei ruse, cu Florovsky, teologul neopatristic. Susţin că această legătură reprezintă aspectul specific al teologiei sale. Să scriu această carte a fost într-un fel ca şi când aş fi compus un concert. Florovsky este solistul, în timp ce partea de orchestră este realizată de contemporanii săi ruşi. Am oferit un spaţiu considerabil opiniilor celor cu care Florovsky a avut ciocniri, adesea destul de dramatice. După părerea mea, o relatare menită să arate modul în care „marele bătrân” îşi eclipsează contemporanii nu are valoare istorică. Oricine vrea să citească hagiografie despre Florovsky ar trebui să caute în altă parte.” Paul L. Gavrilyuk Vezi mai mult
  73. Epistole ascetice

    Epistole ascetice

    15,00 RON

    „Volumul de față prezintă traducerea românească a trei scurte opere ale spiritualității bizantine, destul de apropiate ca proveniență, gen literar și conținut. Este vorba de epistole ascetice, scrise de trei autori diferiți, membri sau apropiați ai cercurilor înalților prelați bizantini de la sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea , cu scopul de organiza viața duhovnicească a destinatarilor lor, persoane sau comunități... Cele trei lucrări publicate în volumul de față, prin conținutul și mesajul lor vin să întregească seria traducerilor în limba română a textelor ascetice bizantine, fiind de mare ajutor mai ales celor care și astăzi se silesc să pună în practică adevărurile veșnice ale vieții în Hristos și caută calea de mijloc a dumnezeieștilor virtuți.” (fragment din studiul introductiv semnat de Pr. D. Bahrim) „Toată nevoința pe care o faci, în ascuns fă-o și lucreaz-o pe ea pentru Dumnezeu dar ca și cum nu ai face nimic, ca și cum nu ai lucra-o cum trebuie, după rațiune. Și de vei izbuti în voile tale, ocărăște-te pe sineți pururea și zi așa cugetului: „Acest lucru osândă îmi este, fiindcă voia mea o fac și că slava de la oameni și laudele lor, acestea mă întăresc pe mine la o asemenea nevoință. Iar cei ce sunt în ascultare fac toate cele pe care, poate, nu le vor și rabdă orice osteneală pe care o ar vrea proestosul, disprețuiți, rău tratați și necinstiți. Dar eu, ca un iubitor de sine și împuținat la suflet, am fugit de ascultare și acum șed aici, fericit fiind de cei ce mi se supun mie pentru păruta mea nevoință cea de la arătare. Dacă astfel vei face și te vei socoti pe tine mai pătimaș decât orice om și păcătos și te vei nenoroci pe tine ca unul care trândav trăiești, fără să lupți și să te necăjești măcar cât oștenii cei din lume, ci hrănit și mântuit pe degeaba de Dumnezeu, și de vei adăuga la orice lucrare smerenie și dragoste, atunci lucrul tău după Dumnezeu este.” Simeon, Mitropolitul Evhaitelor, Cuvântul 8. Vezi mai mult
  74. Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis. Vol. I

    Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis. Vol. I

    58,00 RON

    „Ceea ce reiese din Tradiţia patristică este faptul că teologia are un caracter pur terapeutic, şi că scopul teologiei nu e să-l ducă pe om nici la înţelegerea lui Dumnezeu, nici la exprimarea lui Dumnezeu, căci şi exprimările, şi înţelesurile, şi cuvintele despre Dumnezeu au un singur scop: tămăduirea omului, care se dobân­deşte atunci când omul a trecut de la luminare la îndumnezeire. Monahismul este purtătorul spiritualităţii ortodoxe. Este purtătorul Tradiţiei ortodoxe, numită şi psihiatrie duhovnicească. Psihiatria duhovnicească înseamnă vindecarea energiei noetice a omului. După cum exista o tradiţie în ştiinţa medicală a psi­hiatrilor, chirurgilor, microbiologilor, ca şi în toate ştiinţele, la fel şi în ştiinţa medicinei duhovniceşti există o tradiţie cu o metodologie. Din câte văd, marea problema, din punctul de vedere al metodologiei, e că Ortodoxia a căzut în mâinile unor oameni care n-au practicat metodologia ştiintelor de astăzi, în nici o tradiţie experimentală, care nu văd nici o nevoie de-a ajunge la nişte rezultate, şi sunt ca doctorii care te tratează cu vorbe şi cu promisiuni, fără să te aducă vreodată la vindecare. Închipuiţi-vă numai cum ar fi să te duci acum la un doctor şi întrebi, într-un sat: «Aveţi doctori, aveţi spital, aveţi sală de operaţii» Deci te doare dintele, şi te duci la dentist şi, în loc sa înceapă cu aparatele, îţi citeste o rugăciune, să zicem, şi-ţi spune c-o să te faci bine pe lumea ailaltă. Sau ai o criză de apendicită, fugi la doctor, te ia, te duce în sala de operaţii, te pune pe masă şi, în loc să-ţi facă injecţii, vine asistenta şi-ţi citeşte rugăciunea injecţiei. Şi vine şi doctorul şi-ţi citeşte rugăciunea operaţiei, şi apoi îţi spune: «Foarte bine, vă mulţumim că aţi venit pe la noi etc.», «Da, dom doctor, mă doare…» «N-are nimica, după ce-o să muriţi o să vă faceţi bine…» Adică, orice-ai face e numai pentru viaţa cealaltă, din punctul de vedere al ştiinţei medicale. În halul ăsta am ajuns azi. Creştinii merg la biserică şi nici măcar preoţii nu mai ştiu ce-i aia curăţire şi luminare, deşi vindecarea omului este curaţirea şi luminarea.” Vezi mai mult
  75. Viața Părintelui Cleopa
  76. Parintele Paisie Duhovnicul
  77. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Cele dintâi şi cele de pe urmă în dialog

    Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Cele dintâi şi cele de pe urmă în dialog

    38,00 RON

    „Apocalipsa este o carte ce inspiră speranţă, dar şi spirit de luptă, împreună expresii ale adevăratei înduhovniciri. Imaginile triste nu ne provoacă teama, ci dorinţa arzătoare de a limita răul în nenumăratele sale forme, precum şi setea pentru dreptate şi impulsul spre eliberarea de sub stăpânirea forţelor potrivnice, cu feluritele lor nume.” La Editura Doxologia a apărut lucrarea Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Cele dintâi şi cele de pe urmă în dialog, autor Pr. Ioannis Skiadaresis, traducere din limba greacă de Nicolae Burăş. Lucrare profetică şi, în acelaşi timp, apocaliptică, cartea se oferă unor lecturări diferite, dăruindu-ne multe lucruri. Noi am lecturat-o din punct de vedere ecleziologic, savurându-i plenitudinea arhitecturală, structura filologică şi tehnica de redactare şi închinându-ne cu evlavie în faţa nenumăratelor imagini şi simboluri şi a realităţilor la care acestea fac trimitere. Identificăm, în această carte, imaginea Bisericii, aşa cum aceasta se proiecta la sfârşitul secolului I d.Hr., precum şi imaginea viitorului ei plin de glorie, eshatologic. Aflăm, aşadar, despre fronturile pe care luptă Biserica, precum şi despre biruinţa finală. Viziunile finale ale cărţii ne fac să ne fie dor de cele ce vor urma, aşa cum acestea vor să fie, iar tropismul liturgic al acesteia se constituie într-un indiciu spre descoperirea şi preţuirea Sfintei Euharistii, dimensiune şi mod diferit şi unic de a fi ale creştinilor. Datorită bogăţiei rare pe care o ascunde în paginile sale, Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, această carte într-adevăr greu de pătruns a Noului Testament, atrage necontenit atenţia şi dragostea oamenilor. Cele douăsprezece capitole cuprinse în volumul de faţă constituie rodul studiului îndelungat al cărţii Apocalipsei care, pe de o parte, încheie Canonul Sfintei Scripturi, însă pe de altă parte ne face să ne îndreptăm privirile spre orizontul larg, eshatologic, strălucitor şi tot mai apropiat nouă... Părintele Profesor Dr. Ioannis Skiadaresis este conferenţiar al Departamentului de Teologie din cadrul Universităţii „Aristotel” din Salonic, Secţia „Literatură Biblică şi Religii”, fiind specializat în studiul Noului Testament. A studiat Teologia şi Filosofia la Universitatea din Salonic, după care a urmat cursuri post-universitare de hermeneutică în Grecia şi Germania. În prezent slujeşte ca preot la parohia cu hramul „Sfântul Ilie” din cartierul „AnoIlioupoli”, ce aparţine de Mitropolia de Neapoleos şi Stavroupoloes din Salonic. Vezi mai mult
  78. Ochiul lui Dumnezeu. O istorie vizuală a unor simboluri

    Ochiul lui Dumnezeu. O istorie vizuală a unor simboluri

    29,00 RON

    Deseori trecem pe lângă cărţi care ne pot schimba perspectiva asupra modului în care ne raportăm la o realitate sau alta. O astfel de carte, menită a schimba paradigme de gândire, a apărut la Editura Doxologia: "Ochiul lui Dumnezeu - o istorie vizuală a unor simboluri". Autorul, Părintele ieromonah Mihail Gheaţău (absolvent al Facultăţii de Arte Plastice "George Enescu", licenţiat în teologie), propune cititorului o incursiune în istoria artei şi a iconografiei, lucrarea având ca temă centrală simbolul "ochiului lui Dumnezeu" şi modul în care acesta a pătruns în cultul Bisericii Ortodoxe, deşi a fost evitat de pictura bizantină, datorită caracterului său sincretist. Mai multe lămuriri despre această incitantă carte puteţi afla în Introducerea autorului: "Întâlnit în diferite arii culturale şi religioase, dar fără a avea acelaşi conţinut, ochiul, – numit uneori „Ochiul lui Dumnezeu” sau „Ochiul atoatevăzător” – este, în iconografia ortodoxă, un simbol controversat. Ca imagine, poate fi întâlnit în diferite ipostaze în vechile religii păgâne, iar prin adopţie îl regăsim în simbolistica unor organizaţii pseudocreştine, pentru ca în cele din urmă, frecvenţa prezenţei lui în cultul creştin să nu mai surprindă pe nimeni. Deşi prezentă în textele biblice, iar în cele liturgice şi patristice de aproape două milenii, reprezentarea plastică a ochiului nu a fost acceptată ca simbol şi în iconografia ortodoxă, imaginea fiind tolerată însă în cult de aproape două sute de ani, cu consecinţe încă neevaluate. Mulţimea reprezentărilor „Ochiului lui Dumnezeu”, care inundă spaţiul liturgic ortodox începând cu secolul al XVIII-lea, este rezultatul unor acumulări lente survenite pe două căi: una bisericească şi alta politic-administrativă și nicidecum consecinţa unor dezbateri şi hotărâri canonice ale Bisericii ca răspuns la vreo disfuncţie sau vreun derapaj al limbajului iconografic. Dacă factura iconografică în sine nu are şi nu avea nevoie de vreo corijare doctrinară sau stilistică, exista totuşi în acea vreme o criză în ceea ce priveşte receptarea acestui stil chiar în mediile ortodoxe, care a favorizat migrarea în cult a unor teme și simboluri străine de erminia tradițională bizantină. Să ne amintim doar cum în epocă, la cererea unor întâistătători ai mai multor mănăstiri, s-a acoperit pictura bizantină din biserici cu imagini de factură apuseană mai la modă . Pe fondul acestei crize, factorul politic a putut induce, dacă nu chiar impune noile însemne sigilografice şi heraldice ale cancelariei unui stat care îşi anunţa divorţul de Biserică, context în care din inerţie sau neştiinţă, întrebuinţarea cu aceeaşi necântărită râvnă şi în mediul eclezial a acestui simbol a avut un impact suficient de puternic pentru ca şi astăzi „Ochiul lui Dumnezeu” să fie considerat de către unii un simbol bisericesc. Istoria artei plastice nu abundă în opere în care imaginea ochiului să fie subiectul central, excepţie făcând unele curente artistice mai avangardiste care i-au exploatat mai frecvent potenţialul plastic şi semantic . Paralel cu arta creştină şi chiar cu mult înainte de creştinism, ochiul poate fi întâlnit ca imagine plastică în arta cultică a mai multor popoare, Egiptul antic având – prin sistemul de scriere hieroglific – un renume în ceea ce priveşte densitatea reprezentărilor. Inexistentă în cultul Bisericii Ortodoxe până în secolul al XVIII-lea, imaginea „Ochiului lui Dumnezeu” poate fi identificată în diferite variante, cu peste un secol mai înainte, în imagistica unor sisteme de gândire pseudoștiințifice cu aspiraţii religioase, precum: cabala, alchimia, astrologia şi magia. Datorită unor conjuncturi politice, precum şi apariţiei şi răspândirii tiparului, simbolul ochiului pătrunde în fondul imagistic al cultului creştin apusean, iar mai apoi și în cel răsăritean. Biserica a transformat multe dintre simbolurile păgâne care puteau avea, printr-o convertire de sens, semnificaţii şi conotaţii creştine. Cu toate acestea, în ce priveşte simbolul ochiului, Sfinţii Părinţi egipteni din primele veacuri creştine – care ar fi fost cei mai în măsură şi ar fi avut mijloacele cele mai la îndemână să convertească acest simbol din mitologia egipteană într-un simbol creştin – n-au făcut-o. N-au făcut-o nici cei de după ei. De ce a apărut în reprezentările plastice creştine după anii 1700, când nici în arta laică europeană nu era prea întâlnit până la acea dată decât într-o foarte mică măsură, vom încerca să descoperim pe parcursul acestei investigaţii." Vezi mai mult
  79. Seeds of Wisdom – Fruit of Joy

    Seeds of Wisdom – Fruit of Joy

    24,00 RON

    Cartea are structura unui manual şi cuprinde o colecţie de texte scurte de factură creştină, însoţite de exerciţii de gramatică şi de vocabular care îi ajută pe copii să se familiarizeze cu limba engleză şi în acelaşi timp să îşi însuşească valorile creştine. Cei mici sunt învăţaţi să meargă la biserică, să fie buni prieteni și să îi ajute pe cei care au nevoie. De asemenea, sunt prezentate pe înțelesul copiilor viaţa Cuvioasei Parascheva şi a Sfântului Nicolae, semnificaţia sărbătorilor creştine, foloasele unui pelerinaj şi miracolele pe care credinţa le aduce în vieţile oamenilor. Copiii învaţă să scrie o scrisoare şi o felicitare de Crăciun. La sfârşit se găseşte un dicţionar englez-român menit să faciliteze înţelegerea textului frumos ilustrat de Geanina Liliana Haraga. Vezi mai mult
  80. Asceza şi Căsătoria

    Asceza şi Căsătoria

    19,00 RON

    „Ţelul omului, scopul şi vocaţia care i-au fost stabilite, este ca prin şi dincolo de unirea sa cu Dumnezeu să facă acest Dumnezeu Atotprezent şi Trancedent Care învăluie şi pătrunde toate, «în care trăim, ne mişcăm, fiinţăm»(II Pt. 1, 4) – mai apropiat sufletului decât propria-i respiraţie.” Lucrarea „Asceza şi Căsătoria” (200 pp) este împărţită în patru capitole. În primul capitol intitulat „Introducere în asceză” ni se vorbeşte despre ce înseamnă asceza ca disciplină, despre importanţa ascultării şi împlinirii cuvântului Scripturii pentru dobândirea cugetului lui Hristos, despre rolul trupului în asceză şi despre legătura dintre asceză şi sfintele taine. Despre asceza mortificatoare, cea a trezviei şi cea a sobrietăţii, precum şi despre tehnicile somatopsihice ni se vorbeşte în capitolul al doilea. Aflăm din lucrare că Rugăciunea în Numele lui Iisus deţine un loc aparte în asceză. Hristos este primit de închinătorul ortodox în desăvârşitul chivot al tăcerii lăuntrice. Având o formă scurtă, ea călăuzeşte sufletul la măsura concentrării şi-l aşază faţă către faţă cu Dumnezeu. Cuvintele acestei rugăciuni unesc toate puterile omului, spirituale, mintale şi trupeşti, într-un singur act de închinare autentică – adorarea iubitoare a lui Dumnezeu. Ea îmbracă fiinţa în neclintire. În acelaşi timp, Rugăciunea cu Numele lui Iisus dezgoleşte sufletul de toată subiectivitatea, egocentrismul şi-l aşează în obiectivitatea tărâmului dumnezeiesc; este şi cale, şi împlinire a lepădării şi a negării de sine. Conform Înaltpreasfinţitului Antonie, bogăţia dogmatică şi duhovnicească a Rugăciunii lui Iisus este nemărginită: nu este doar rezumatul, ci credinţa în sine, iar enigma sa este desluşită în Hristos. Nu doar că ne vorbeşte de Dumnezeu, ci datorită invocării neîncetate, ea este un adânc strigăt al făpturii către Dumnezeu său, ea aduce prezenţa lui Hristos pe care-l invocă. El însuşi vine la făptura Sa, la cererea căreia El înfăptuieşte singura minune după care tânjeşte creaţia: El locuieşte împreună cu făptura, El se uneşte cu făptura, pentru ca să nu mai fie doar o vietate ce trăieşte pur şi simplu, ci Hristos care trăieşte în ea. Mitropolitul Antonie de Suroj încearcă să hrănească sufletul celui înfometat după Dumnezeu considerând că trebuie să îşi deschidă sufletului, să facă din el o piaţă, din care omul care vine să ia ce are nevoie căci nu se cuvenea, conform spuselor sale, să aibă în posesie nimic din viaţa sa, nimic din Dumnezeu. În capitolul al treilea autorul dezvăluie câteva aspecte ale vieţii sale de monah. Capitolul al patrulea ne prezintă legăturile ce se creează între Căsătorie, Euharistie şi monahism. Este analizată în detaliu Taina Căsătorie. Înţelegem că, fie alegem celibatul consacrat, dedicat, sau viaţa în căsătorie, noi ne rostuim viaţa în taina bisericii în relaţia cu Dumnezeu şi cu toţi cei care trăiesc în Dumnezeu. Prin urmare, deşi cele două căi implică evident ceea ce am putut numi în termeni moderni un stil de viaţă diferit, esenţa lor este aceeaşi. Mirii sunt chemaţi să zidească Împărăţia lui Dumnezeu în mijlocul lor, chiar ei, uniţi prin iubirea pe care o au unul pentru celălalt şi pentru Dumnezeu. De la un capăt la celălalt în Vechiul şi Noul Testament, în toate scrierile patristice şi în rânduielile liturgice găsim imaginea nunţii ca simbol, icoană – chiar dacă imperfectă din cauza faptului că este pământească – a Cinei Mielului, a Împărăţiei împlinite, a tuturor făpturilor ce sunt una cu Dumnezeu şi în Dumnezeu. Se poate spune că lepădarea monahală, disponibilitatea de a trăi într-o lume unde conectivitatea, solidaritatea, unitatea şi unicitatea sunt atât de fundamentale pentru a supravieţui trupeşte şi sufleteşte, adică această lepădare este o imagine a singurătăţii lui Hristos, singurătatea lui Dumnezeu întrupat în om, şi este, de asemenea, o imagine a căii, a urcuşului pe Cruce, a Miresei, despre care Sfântul Apostol Petru vorbeşte într-una din epistolele sale, Mireasa Mielului, Mielul jertfelnic, Mielul care este adus şi ucis pentru păcatele lumii, iubit, recunoscut şi urmat de făpturile pe care El le-a creat, după cum spune Scriptura, oriunde merge El. Lucrarea „Asceza şi căsătoria” a Mitropolitului Antonie de Suroj (cea de-a patra din seria de autor dedicată de Editura Doxologia acestei personalităţi remarcabile a Ortodoxiei) ne îndeamnă, oricât de diferite sunt căile şi condiţiile exterioare în care trăim, să împlinim porunca iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui. Vezi mai mult
  81. Sfântul Fotie cel Mare, filosof și teolog

    Sfântul Fotie cel Mare, filosof și teolog

    5,00 RON

    Această carte cuprinde o monografie cu privire la Sfântul Fotie cel Mare în calitatea sa de filosof și câteva recenzii, în care analizez cinci cărți care tratează despre Sfântul Fotie, mai ales în calitatea sa de teolog. Monografia este de fapt o conferință susținută în cadrul Bibliotecii Colegiului elen / Seminarul ortodox elen „Sfânta Cruce” pe data de 6 februarie 1987, ziua de prăznuire a Sfântului Fotie, pe care biblioteca îl are drept sfânt ocrotitor al ei. A fost tipărită după doi ani în cartea „Studii fotiene”, care a fost editată de către Pr. dr. George C. Papadimitriou, directorul Bibliotecii. Recenziile au fost publicate în cartea mea „Noua bibliotecă”. Dintre acestea, cea dintâi prezentată aici, în care eu analizez cartea „Sfântul Fotie cel Mare”, scrisă de Pr. dr. Asterios Gherostergios, a apărut în volumul I al „Noii Biblioteci” (1989). Mai înainte, ea a slujit drept Prefață a cărții „Sfântul Fotie cel Mare”. Retipărind recenzia aici, am adăugat două imne spre cinstirea Sfântului Fotie, care sunt cuprinse în cartea pr. Gherotergios. Celelalte patru recenzii ale mele au fost mai întâi publicate în volumul al II-lea din „Noua Bibliotecă” (1992). Toate sunt retipărite aici în întregime, cu câteva îmbunătățiri în exprimare. Am pus la un loc monografia și cele cinci recenzii în acest volum spre a le face accesibile atât cercetătorilor, cât și publicului cititor în general. Ele se adresează mai ales celor care sunt interesați de tradiția filosofică elenă creștină și, în general, de creștinismul ortodox. Constantin Cavarnos Vezi mai mult
  82. Dimensiunea penitenţială şi euharistică a vieţii creştine

    Dimensiunea penitenţială şi euharistică a vieţii creştine

    39,00 RON

    Prezentul volum colectiv, intitulat sugestiv „Dimensiunea penitenţială şi euharistică a vieţii creştine”, apare sub coordonarea şi îngrijirea colectivului de cercetare al Departamentului Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”, din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, şi se înscrie în lista activităţilor cultural-teologice din acest an, coordonatorii dorind să marcheze, astfel, acest moment de sărbătoare în Biserica noastră. Volumul cuprinde studii şi traduceri, pornind de la temele centrale, Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, incluzând, de asemenea şi tratarea unor teme conexe acestora. Studiile publicate în acest volum sunt alcătuite de profesori de Teologie, Psihologie, Limbi clasice şi moderne de la mai multe Universităţi din ţară şi străinătate, de tineri cercetători, precum şi de doctoranzi în domeniile deja menţionate. Cu privire la cele două Sfinte Taine ale Bisericii, sunt tratate teme, idei şi învăţături neabordate până acum sau tratate neîndestulător în teologia românească. Au fost inserate, de asemenea, o serie de traduceri inedite din limbile greacă veche şi latină ale unor texte asupra cărora nu s-a mai aplecat până acum vreun traducător care să ni le redea în limba română. Aceste traduceri sunt însoţite de introduceri, comentarii şi note explicative de folos cititorului de astăzi, pentru că reîntoarcerea la Sfinţii Părinţi nu înseamnă o imitare servilă sau o repetare a textelor acestora, ci reaprinderea focului creator al Părinţilor şi restaurarea spiritului patristic în zilele noastre. Lucrarea de faţă îşi propune şi o întoarcere către valorile existenţiale ale Părinţilor, având în vedere faptul că, pentru aceştia, pocăinţa reprezenta un mod de viaţă, iar unirea cu Hristos în Taina Sfintei Euharistii - unul dintre scopurile cele mai înalte ale vieţii pământeşti. Vezi mai mult
  83. Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei. Predici și cuvântări alese

    Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei. Predici și cuvântări alese

    35,00 RON

    Mai înainte ca Fiul lui Dumnezeu înomenit să primească și să ducă Crucea Sa, această cruce a aparținut oamenilor. La început, ea a fost făcută din pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului (Fc. 2, 9). Primul om s-a gândit să încerce numai un rod al acestuia, însă abia a mușcat, că toată greutatea pomului interzis, cu toate ramurile lui și cu toate mlădițele, s-a prăbușit pe spinarea celui care a încălcat porunca Domnului. Întunericul, durerea, înfricoșarea, muncile, bolile, moartea, nevoia, umilirea, vrajba întregii naturi – într-un cuvânt, toate puterile distrugătoare, parcă smulgându-se din pomul destinului, s-au năpustit asupra lui; și ar fi căzut în veci fiul mâniei în iad, dacă Milostivirea, după sfatul cel veșnic, nu ar fi întins mâinile Sale și nu l-ar fi reținut din cădere. Fiul lui Dumnezeu a trecut asupra Sa povara care apasă pe om, și-a însușit crucea lui și l-a lăsat pe el numai să se țină ușor de această Cruce. Aceasta, fără îndoială, nu pentru ca el să dea ajutor Atotputernicului la povară, ci pentru ca el însuși, cu mica lui cruce lăsată lui, să fie purtat de puterea Crucii, tot așa cum barca este antrenată de plutirea tumultuoasă a corabiei. Rugăciunile noastre sunt neroditoare, pentru că nu sunt rugăminți sârguincioase și stăruitoare, care să iasă din adâncul sufletului și în care tot sufletul să se reverse, ci sunt numai niște dorințe moleșite, pe care le rostim fără zbuciumul duhului și credem că ele trebuie să se împlinească cu de la sine putere. Rugăciunile sunt infructuoase și pentru că cererile noastre sunt necurate sau rele, pentru că cerem lucruri dăunătoare, iar nu folositoare pentru sufletele noastre sau pentru că cerem nu în slava lui Dumnezeu, ci pentru satisfacerea vrerilor noastre trupești și egoiste. Roagă-te, Creștine, cu rugăciune tare, din toată puterea sufletului tău, cu rugăciune harnică și stăruitoare, cu rugăciune bună și curată, iar dacă aceasta nu o dobândești în sine, roagă-te chiar pentru rugăciune. Prin rugăciune capeți mai întâi rugăciunea adevărată și lucrătoare, apoi aceasta va birui totul împreună cu tine și vei izbândi totul, te vei înălța pe Tabor sau în tine se va deschide Taborul, va coborî cerul în sufletul tău și sufletul tău se va înălța la cer. Vezi mai mult
  84. Starețul Antonie de la Optina
  85. Rugăciunea lui Iisus. Călăuza inimii către Dumnezeu

    Rugăciunea lui Iisus. Călăuza inimii către Dumnezeu

    20,00 RON

    „Rugăciunea lui Iisus este menită să te ajute, zi de zi, să-ţi întoarcă privirea către iubirea fierbinte a lui Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu te va transfigura. Când iubirea lui Dumnezeu te străbate, atunci vei fi străbătut de lumina Lui. Vei fi preschimbat în ceva ce nu te-ai aşteptat să fii. Vei fi ceea ce dintru început El a dorit ca tu să fii: tu persoană unică în univers.” Fiică duhovnicească a regretatului Părinte Gheorghe Calciu – Dumitreasa, Frederica Mathewes- Green este presbiteră, mamă a trei copii, luptătoare împotriva avortului şi unul dintre cei mai renumiţi teologi ortodocşi din Statele Unite. Este autoarea a mai multor cărţi populare despre spiritualitatea Bisericii Ortodoxe. Crede cu tărie că prin rostirea Rugăciunii lui Iisus poţi să afli cum să potriveşti acel „mic radio” (lăuntrica luare aminte) pe frecvenţa glasului lui Dumnezeu şi să descoperi bucuria prezenţei Sale nemărginit de iubitoare. În paginile cărţii autoarea încearcă să ne introducă în tainele Rugăciunii lui Iisus. Fiind personal interesată de această rugăciune inspirată din îndemnul Sfântului Apostol Pavel de a ne ruga neîncetat, fără a avea pretenţia că este o expertă în Rugăciunea lui Iisus, autoarea doreşte ca cititorul să o înţeleagă şi să o practice bucurându-se de foloasele ei: „Această rugăciune nu este menită să nască experienţe mistice fanteziste sau emoţii pioase. Totuşi ea se lucrează cu încăpăţânare înlăuntru zidind treptat o legătură sigură cu Domnul. Unde intră Domnul, acolo este lumină. Pot să văd multe căi prin care El m-a schimbat de-a lungul anilor, luminându-mă şi risipind temeri şi gânduri mincinoase. Eu nu am făcut decât să mă prezint, zi de zi, la aceste „şedinţe” tăcute cu el.” Cartea este împărţită în două părţi. Prima partea cuprinde trei capitole în care autoarea, folosind o bogată bibliografie, ne introduce în istoria practicării rugăciunii lui Iisus, ne defineşte termenii şi conceptele şi ne vorbeşte atât despre experienţa personală a practicării Rugăciunii lui Iisus precum şi din experienţa sfinţilor de la care a învăţat cum să spună această rugăciune. A doua parte a lucrării cuprinde întrebări şi răspunsuri care să ofere lămuriri celor care doresc să se roage cu Rugăciunea lui Iisus. Ne sunt prezentate şi foloasele duhovniceşti ale acestei rugăciuni. Suntem îndemnaţi să petrecem zilnic măcar puţin timp rostind Rugăciunea. Să o rostim cu sinceritate, vorbindu-I lui Hristos în timp ce încercăm pe cât de mult posibil să ne concentrăm atenţia. Putem rosti oricând Rugăciunea, fie că aşteptăm autobuzul, fie că ne spălăm pe dinţi. Această rugăciune scurtă, atotcuprinzătoare şi foarte la îndemână prinde rădăcină şi creşte în sufletului omului. În timpul procesului, îţi asculţi capacitatea de a desluşi prezenţa lui Dumnezeu. El este, desigur, deja prezent; problema este că nu suntem noi foarte pricepuţi în a-L simţi. Rostirea Rugăciunii lui Iisus te ajută să-ţi găseşti această capacitate de a te „acorda” la prezenţa Sa, aşa cum înveţi gama pentru a-ţi dezvolta capacitatea de a identifica notele muzicale. Formându-ţi obiceiul de a zice această rugăciune tot timpul, ea se îmbibă în tine, precum colorantul în lână, şi-ţi colorează modul în care te întâlneşti cu fiecare om şi circumstanţele aceste întâlniri Rugăciunea lui Iisus este pe bună dreptate numită lucrare, fiindcă implică multă strădanie. Nu există vreo şmecherie sau vreo scurtătură pentru a putea deveni capabil să te rogi neîncetat. Rugăciunea lui Iisus oferă un cadru, o cale de a începe. Este încurajator să ne amintim că a trecut testul timpului şi s-a dovedit valoarea pentru mai bine de o mie de ani. Din această carte învăţăm că în viaţa noastră nu există decât o singură tragedie neputinţa de a fi sfânt. Pe cei care flămânzesc după prezenţa lui Dumnezeu îi chemăm să lectureze această lucrare. Dacă tu, cititorule, răspunzi la această chemare cu o minte deschisă, poţi culege prin Rugăciune un rod la care nu te-ai fi putut aştepta vreodată. Vezi mai mult
  86. Reflecţii. O călătorie duhovnicească

    Reflecţii. O călătorie duhovnicească

    15,00 RON

    Înaltpreasfinţitul Antonie de Suroj, un scriitor duhovnicesc deosebit de iubit în întreaga lume creştină, a scris în timpul vieţii sale numeroase cărţi pline de învăţături duhovniceşti, multe din ele fiind rodul experienţei sale pastorale. Ne face bucurie să vă anunţăm că în seria de autor Mitropolitul Antonie de Suroj a apărut un nou titlu: Reflecţii. O călătorie duhovnicească, traducere de Dragoş Dâscă, 150pp. Înaltpreasfinţitul Antonie abordează în această carte teme fundamentale pentru spiritualitatea creştină precum: Judecata de Apoi şi pregătira pentru întâlnirea cu Dumnezeul cel Viu, pilda vameşului şi a fariseului, pilda fiului risipitor, exemplul lui Zaheu vameşul, Crucea şi Învierea. Vă oferim şi un fragment scurt dar plin de noime din Reflecţiile Mitropolitului antonie de Suroj: „Trebuie să învăţăm nu doar să-l acceptăm pe aproapele nostru, ci, de asemenea, să ne acceptăm pe noi înşine; avem tendinţa să considerăm prea uşor că ceea ce ne place despre persoana noastră este sinele nostru autentic, în timp ce tot ceea ce noi şi ceilalţi găsesc că este urât în privinţa noastră este doar întâmplător. Eu sunt sinele real, atractiv, împrejurările îmi denaturează intenţiile bune, falsificând tonalitatea celor mai bune impulsuri ale mele. Ne putem aminti cu folos de un pasaj din corespondenţa unui stareţ rus, Macarie de la Optina, luat dintr-un schimb epistolar pe care l-a avut cu un negustor din Sankt Petersburg: „Menajera mea m-a părăsit, iar prietenii îmi recomandă o fată de la ţară pentru a o înlocui. Ce mă sfătuiţi să fac? Să o angajez sau nu?”. „Da, angajeaz-o”, a răspuns stareţul. După o vreme, negustorul îi scrie din nou: „Părinte, blagosloviţi să o dau afară; ea este un adevărat demon. De când a venit îmi petrec timpul cuprins de mânie şi furie, şi am pierdut orice stăpânire de sine!”. Iar stareţul îi răspunde: „Ai grijă, să nu o dai afară! Ea este un înger pe care Dumnezeu ţi l-a trimis ca să te facă să vezi câtă mânie se află ascunsă în tine, mânie pe care menajera anterioară nu a putut să ţi-o dezvăluiască”. Aşadar, nu împrejurările ne întunecă sufletul, nici nu este vina lui Dumnezeu, cu toate că Îl învinuim tot timpul. Cât de des îi aud pe oameni zicând: „Acestea sunt păcatele mele”, apoi se opresc pentru o clipă ca să-şi tragă răsuflarea şi încep un lung discurs în care arată că dacă Dumnezeu nu i-ar fi lovit cu o viaţă atât de grea, ei nu ar fi păcătuit atât de mult. „Desigur”, spun ei, „eu sunt cel care greşesc, dar ce pot să fac când am un astfel de cumnat, un astfel de reumatism sau când Revoluţia bolşevică m-a afectat atât de mult?” Şi mai mult decât o dată le-am dat să înţeleagă, înainte de a le citi rugăciunea de dezlegare a păcatelor, că pacea dintre Dumnezeu şi om este un drum cu două sensuri, şi am întrebat dacă penitentul este gata să-I ierte lui Dumnezeu toate greşelile Sale, tot răul pe care El l-a făcut, toate împrejurările care l-au împiedicat pe acest bun creştin de la a fi un sfânt. Oamenilor nu le place aceasta şi totuşi, dacă nu ne sumăm responsabilitate deplină pentru modul în care ne înfruntăm ereditatea, starea socială, pe Dumnezeu şi pe noi înşine, nu vom fi niciodată capabili să înfruntăm mai mult decât o mică secţiune din viaţa şi sinele nostru. Dacă vrem să ne judecăm pe noi înşine corect şi echilibrat, trebuie să avem în vedere persoana noastră întreagă.” Vezi mai mult
  87. Sfânta Evanghelie pe înțelesul copiilor

    Sfânta Evanghelie pe înțelesul copiilor

    43,00 RON

    Cuvânt înainte Sfânta Evanghelie pe înÞelesul copiilor este o lucrare care îşi trage seva din două izvoare excepţionale care au influenţat pozitiv cursul umanităţii: textul Sfintei Scripturi, care a fost adaptat pentru a deveni pe cât se poate accesibil copiilor, şi manuscrisul miniat, rafinata artă care stă la baza cărţii ilustrate, aşa cum o ştim astăzi. Faptul că această carte apare la Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei nu este deloc o întâmplare, ea făcând legătura între ilustraţia de carte contemporană şi miniatura cu care un artist desăvârşit precum Gavriil Uric împodobea în anul 1429 Tetraevangheliarul de la Neamţu, una dintre cele mai frumoase lucrări de miniatură care au ieşit din atelierele europene ale acelei perioade atât de înfloritoare şi în ceea ce priveşte artele frumoase. Sfânta Evanghelie pe înţelesul copiilor face parte, împreună cu alte cărţi ilustrate de Gabriel Poenaru şi Dionis Spătaru, primii care au reintrodus în spaţiul editorial românesc de după 1989 ideea de ilustraţie asemănătoare cu manuscrisul miniat, dintr-un proiect mai amplu, ce-şi propune o reîntoarcere spre valorile de bază ale ilustraţiei de carte care, chiar dacă a păstrat anumite similitudini cu cele ale manuscrisului miniat, au pierdut foarte mult din bogăţia imagistică a acestuia, simplificând excesiv mesajul plastic care însoţeşte textul scris al unei cărţi, fie el text religios, basm, poveste sau povestire. Totodată, prin proiectul amintit, cei doi artişti atrag atenţia asupra faptului că tehnica manuscrisului miniat este pe cale de dispariţie în zilele noastre, ea nemaifiind acum cunoscută decât de puţini pictori. Este de remarcat faptul că la realizarea acestei cărţi s-au folosit imagini realizate exclusiv manual şi la scară identică cu cele prezente între cele două coperte ale Sfintei Evanghelii pe în]elesul copiilor. Vezi mai mult
  88. Șoricelul și margareta

    Șoricelul și margareta

    35,00 RON

    Şoricelul şi margareta Domnul Chiţescu era un şoricel cât o cutie de chibrituri şi locuia la oraş într-o casă mare, plină de picturi şi alte lucruri frumoase. Oa­menii îi spuneau muzeu. De dimineaţă şi până la încheierea programului de vizită, domnul Chiţescu urmărea din colţişorul lui întâmplările interesante din jur. Astfel, află că un tablou se poate numi şi pictură, iar cărţile nu sunt toate la fel. Îngrijitorul muzeului îl simpatiza şi, pentru că era un şoricel cuminte care nu rodea opere de artă, ci doar le privea, îi aducea în fiecare zi o bucăţică de caşcaval. Tot el îl şi botezase domnul Chiţescu. Până atunci şoricelul se numise Chiţ, ca toţi şoriceii. Domnul Chiţescu îi plăcea şi îl făcea să se simtă ALTFEL. Zilele se scurgeau fericite şi pline de învăţăminte pentru şoricelul nostru, care avea deja o mică bibliotecă personală. Tare mult îi mai plăcea să citească. În treacăt fie spus, biblioteca lui personală era reprezentată de o bucăţică dintr-o pagină de ziar cu doar trei litere, însă domnul Chiţescu putea citi ore în şir basme sau alte informaţii importante. Dar cel mai mult îi plăcea şoricelului să cutreiere prin bogatele galerii cu tablouri. Se aşeza în faţa câte unui tablou care îi plăcea lui mai mult în momentul acela şi începea să-şi închipuie cum a luat naştere tabloul respectiv. Tot colindând prin muzeu, găsi într-o zi un tablou care l-a atras în mod deosebit. Prietenul lui, îngrijitorul, îi spuse că se numea într-un fel anume, ceva legat de o fată şi de o perlă. Dar nu-şi mai aducea aminte exact şi, ca să fim sinceri, şoricelul nostru nu prea ştia ce înseamnă o perlă. Aşa că domnul Chiţescu i-a spus tabloului pur şi simplu TABLOUL CARE ÎMI PLACE MIE CEL MAI MULT. Aşa se face că şo­ri­celul nostru îşi petrecea mai tot timpul privind la TABLOUL CARE ÎMI PLACE MIE CEL MAI MULT. Prietenul său observă acest lucru şi-i spuse şoricelului într-o zi, pe când acesta se uita ca de obicei la tabloul lui: — Hmm... Deşi pare puţin, domnul Chiţescu medită îndelung la vorba prietenului său şi ajunse la concluzia că da, într-adevăr, TABLOUL CARE ÎMI PLACE MIE CEL MAI MULT era cel care îi plăcea cel mai mult din tot muzeul, dar nu-şi putea neglija cultura generală într-atât încât să se limiteze la cunoaşterea unui singur tablou. Aşa că din ziua aceea şi-a reluat cu temeinicie şi seriozitate turul prin sălile muzeului, încercând să privească cât mai multe opere de artă şi să înveţe cât mai mult despre ele. Într-o zi, prietenul său, îngrijitorul, nu mai veni la lucru. În schimb, în locul lui veni altcineva care nu se înţelegea deloc cu domnul Chiţescu. De fapt, îl fugărea cum îl vedea, cu ditamai măturoiul, numindu-l şobolan, ceea ce domnului Chiţescu, obişnuit cu liniştea şi meditaţia, îi displăcea profund. De aceea, într-o dimineaţă, când muzeul încă era închis, şoricelul îşi împături într-o bocceluţă un rest de caşcaval, o scamă căzută de pe tabloul lui preferat şi mult iubita lui carte, apoi, ştergându-şi o lacrimă, salută muzeul şi pe bunul lui prieten, în gând, şi ieşi în stradă. Câteva minute se învârti pe trotuarul din faţa muzeului, ne­ştiind încotro să apuce. Dar îşi aduse aminte de o propoziţie pe care prietenul său obişnuia să o spună mai ales în zilele foarte călduroase: „Locuinţa mea de vară e la ţară”. Chipul i se lumină într-un zâmbet larg, demn de cei doi dinţi din faţă, pe care orice şoricel îi are, şi cu paşi siguri şi pe cât de apăsaţi poate să-i aibă un şoricel, porni spre marginea oraşului. În curând, asfaltul fu înlocuit de iarba care se întindea cât vedeai cu ochii, iar şoricelul, nefiind înalt, putea să vadă iarbă din belşug, dar zgomotul oraşului răzbătea încă până la el, lucru care nu se potrivea cu aşteptările sale. De aceea se hotărî să mărească pasul şi să se depărteze cât mai mult de oraş. Soarele era de mult sus, semn că în curând se va însera. Trebuia să-şi găsească mai repede un adăpost. După o colină se aşeză să-şi mănânce la umbra unui ciulin bucăţica de caşcaval. Pe când îşi strângea, civilizat, firmiturile rămase, cineva tuşi uşor: — Bună ziua, măi şoricelule! Şoricelul se uită în dreapta, se uită în stânga. Nimic. Glasul insistă: — Măi şoricelule, bună ziua! — În primul rând, nu vă văd, în al doilea rând mă numesc domnul Chiţescu – şi aici şoricelul îşi luă o atitudine demnă –, iar în al treilea rând, bună ziua – pentru că şoricelul ştia că nu e politicos să nu răspunzi la salut, indiferent de împrejurare. — Îmi cer scuze, nu ştiam că şoriceii au şi ei nume. Eu mă numesc domnul Ciulin. Unii îmi spun, nu se ştie de ce, scaiete, dar ăsta este un lucru despre care aş prefera să nu discutăm. Abia atunci şoricelul îşi descoperi interlocutorul. Un ciulin mare, mare de tot îl privea cu interes. — A, domnule Ciulin, îmi pare rău că nu v-am văzut, dar sunteţi prea înalt pentru un şoricel. Nu ştiţi cumva pe câmpia asta mare, mare un loc liniştit unde un şoricel ar putea medita în linişte la lucruri frumoase? — Ba da, domnule Chiţescu, vă puteţi opri aici. E un loc atât de liniştit, încât aproape nici firele de iarbă nu cresc. Eu cred că de plictiseală. Eu stau singur-singurel aici de nici nu ştiu cât timp şi vă asigur că sunteţi singurul cu care am schimbat câteva vorbe de cel puţin jumătate de an. Înainte, chiar la doi paşi de mine, îşi făcuse culcuş un greiere, dar până şi el a plecat la oraş. Spunea că vrea să se afirme. Puteţi să vă mutaţi în vizuina lui. Şoricelul fu foarte încântat de cele spuse de bătrânul sca­iete, aşa că nu stătu pe gânduri şi se mută imediat. Vizuina greierelui era destul de încăpătoare, deci şoricelul nu a trebuit să lucreze prea mult pentru a reamenaja. Locul era încântător şi exact pe gustul său. Primul an şi-l petrecu în linişte, meditând la cele citite în cartea lui atotcuprinzătoare. Primăvara veni ca orice primăvară frumoasă, cu soare şi aer parfumat. Se bucură când prietenul său, domnul Ciulin, îi dădu primul „bună ziua” după somnul său de iarnă. Trebuie spus că domnul Ciulin obişnuia să se culce în fiecare toamnă sub pământ, până sosea primăvara. Şoricelul află că sunt unele flori care au acest obicei. Zilele treceau liniştite pentru cei doi prieteni şi cu toate aces­tea, şoricelul se simţea măcinat, întâi încet, apoi din ce în ce mai tare, tocmai de liniştea din jur pentru care se mutase aici, de fapt. — E ceva straniu cu locul acesta, spuse şoricelul într-o zi. Linişte, linişte, dar nici măcar o furnică, un fir de iarbă care să crească, ceva, nu vezi. Iertaţi-mă domnule Ciulin, dumneavoastră sunteţi un personaj foarte interesant, dar vreau să spun că liniştea asta e prea liniştită. Tocmai când spunea aceste lucruri, şoricelul văzu cel mai frumos lucru pe care putuse să-l vadă în viaţa lui: o floare deli­cată, cu petale albe, răsărise peste noapte la nici doi paşi de locuinţa sa. Domnul Chiţescu rămase cu gura căscată, lucru ce nu i se întâmplase nici măcar când privise un tablou la muzeu. — Doomnule Ciulin, doomnule Ciulin... — Domnule Chiţescu, ce s-a întâmplat? Vă văd deodată schimbat. Aţi răcit? Vă doare o măsea? Văd că aţi rămas cu gura căscată. Vă simţiţi bine? Vezi mai mult
  89. Poveștile pădurii

    Poveștile pădurii

    28,00 RON

    Păianjenul arhitect Eroul poveștii noastre este un puști păianjen. El locuia împreună cu mulți alții care împânzeau zona, la marginea unei păduri, pe coasta unui deal. Locul era frumos și puș­tiul acesta, care se numea Ață, iu­bea foarte mult împrejurimile prin care hoinărea toată ziua. Dar ceea ce nu-i plăcea lui deloc era școala. În timp ce toți ceilalți copii păianjeni se duceau zilnic la școală, unde se străduiau să de­vină păianjeni de ispravă și să în­vețe cât mai multe lucruri, în special cum să-și construiască vii­toarea casă, Ață ocolea școala cât putea de mult. Se că­țăra în vârful unui fir de iarbă sau se întindea pe o frunză și trân­dăvea așa toată ziua, în legănarea blândă a vântului. Ceilalți păianjeni de vârsta lui treceau în fiecare zi pe lângă el, în drumul lor spre școală, și-l chemau mereu: „Hai, Ață, cu noi! Știi că nu e bine să trândăvești. Noi învățăm să facem diverse lucruri de la Bătrânul Meșter, dar cel mai important, ne pregătim să devenim arhitecți. Cum o să îți construiești casa, dacă habar nu ai de nimic?” „Ei, le spunea Ață, tolănit nepăsător pe o frunză, cât de greu poate fi să construiești o casă? Tai firele, faci niște noduri și gata! Ce m-ar putea învăța pe mine bătrânul acela, pe care voi îl numiți Meșter? Cred că mă voi des­curca foarte bine și singur!” Ață era foarte încrezător în cunoștințele sale, pe care, de fapt, nu le avea. Se credea prea deștept pentru a mai merge la școală, iar munca și efortul nu-l interesau deloc. Îi privea de sus, din hamacul lui, pe copiii care se duceau la școală și socotea că școala este o imensă pierdere de timp. Oare nu era mai interesant și mai plăcut să stai cu picioarele sub cap și cu o floare în gură, să observi jocu­rile de lumini și umbre printre frunze și să asculți cântecele păsărilor? Ba sigur că era! Așa că Ață nu prea ajungea la școală. Dar ceilalți copii se duceau zilnic și învățau încet, încet, o mulțime de lucruri. Și la un moment dat au terminat școala cu toții. Cu toții, mai puțin Ață, care nu fusese deloc interesat. Așa că, în timp ce el hoinărea, copiii care terminaseră școala au început fiecare să își caute un loc plăcut, unde să își construiască o casă. Și în scurt timp marginea pă­durii s-a umplut de tot felul de pânze de păianjen, care mai de care mai frumoase și mai minunat meșteșugite. Fiecare copil stătea acum la casa lui și toți erau foarte încântați de realizările lor, de pânzele pe care fuseseră capabili să le construiască singuri. Într-o zi, Ață umbla hai-hui, ca de obicei, și se minună foarte când văzu locul schimbat de atâtea și atâtea pânze noi. Și în fiecare pânză se legăna câte un copil. Era o atmosferă plăcută, toti păreau lipsiți de griji și mar­ginea pădurii se transformase într-un loc de joacă. „Ce chestie! se minună el, cu un picior la gură și unul la cap. Trebuie să îmi fac și eu o casă. Și încă repede! Altfel, vor râde toți de mine și voi ajunge prostul pădurii!” Copiii, văzându-l, au început să-l salute și să-i arate munca lor. Ață era impresionat în sinea lui, ba chiar puțin invidios, dar se prefăcea a fi nepăsător, încercând să își ascundă neliniștea. „Da, da, merge, merge... E destul de bine ce ați făcut. Și ziceți că ați învățat astea de la bătrânul acela?” „Da. Bătrânul Meșter ne-a învățat multe lucruri și acum le putem folosi muncind singuri. Uite ce pânze interesante am reușit să țesem!” „Ei, de parcă ar fi chiar așa greu! Mâine îmi voi construi și eu o pânză, ca să aveți unde să mă vizitați”, le răspunse Ață, părând foarte sigur pe el. Se îndepărtă destul de abătut, dar fără să o arate. I-a fost ușor să se laude, însă de unde să înceapă? El nu fusese la școală deloc. Cum se face o casă bună? Cum să o calculeze pe măsura lui? Habar nu avea. Nici măcar nu știa ce îi trebuie. Dar nu putea să se facă de râs și să-și recu­noască neștiința. Așa ceva era de neconceput pentru el. A doua zi, Ață s-a apucat de lucru într-un loc mai ferit, pe care îl alesese cu grijă, pentru a nu fi văzut de către ceilalți copii cum se chinuie. Ar fi râs de el. Nu știa de unde să înceapă, cum să măsoare, unde să facă nodurile sau câte ar trebui. Începu să facă totul la întâmplare, dar pânza i se rupea mereu: se rupea dacă adia puțin vântul, dacă zbura prin apropiere o musculiță, dacă mierla își desfăcea aripile o singură dată în copacul vecin. Ce mai?! Adevărul era că se rupea chiar și singură. Cât despre posibilitatea ca Ață să se cațăre pe propria pânză, aceasta nu exista. Unde să mai primească și musafiri? Ață încercă de mai multe ori, dar în zadar. Nici o me­todă nu era bună. Exasperat, se așeză pe pământ gata să plângă. Înțelesese că nu avea rost munca lui. Nu avea cum să reușească fără cunoștințele necesare. Trebuia să meargă la Bătrânul Meșter neapărat, să-i ceară iertare și să-l roage să-l învețe; altfel, nu are nici o șansă. Bătrânul fu foarte surprins să-l vadă pe Ață intrând în școală. Era pregătit să îl asculte și să îi acorde o șansă. Ață, trezit la realitate, i-a cerut iertare Meșterului și, recu­noscându-și greșeala și neștiința, l-a rugat să îl învețe și pe el tot ce i-a învățat pe ceilalți copii. Văzând că Ață este sincer în dorința lui de a învăța, Meșterul a început să-i arate tot ce trebuia să știe. Ață s-a străduit cu învățătura, pentru că voia să recupereze tim­pul pierdut și să-i ajungă din urmă pe ceilalți. După un timp, Meșterul i-a spus că învățătura e gata și că se poate considera un arhitect desăvârșit. Ață era foarte fericit. Îi mulțumi bătrânului și alergă spre locul lui, nerăbdător să-și pună cunoștințele în practică. Știa să facă totul bine și exact, așa că, în final, îi ieși o frumusețe de pânză, elegantă și trainică, de care Ață era foarte mândru. Acum putea și el să fie în rând cu lumea, un păianjen de ispravă. Vezi mai mult
  90. Introducere în teologia ortodoxă

    Introducere în teologia ortodoxă

    29,00 RON

    Cuvânt înainte la ediția în limba română A traduce în limba română cartea mea Introducere în teologia ortodoxă ar putea părea un exemplu remarcabil despre cum „să aduci bufnițe la Atena” (adică „să cari pietre la munte” sau, așa cum spunem noi în limba engleză, cumva anacronic în ziua de astăzi, „să aduci cărbuni la Newcastle”). O introducere în teologia ortodoxă nu le este necesară românilor, căci ei trăiesc această Tradiție de veacuri. A sublinia acest lucru este important pentru mine, în primul rând pentru că am învățat atât de mult de la români și de la Bisericalor în cei douăzeci și cinci de ani de când sunt ortodox; am vizitat România de mai multe ori și sunt profund îndatorat pentru ospitalitatea cu care am fost primit. Îmi amintesc cu deosebită recunoștință de ziua în care am avut prilejul să-l întâlnesc și să vorbesc cu părintele Teofil (Părăian) și am învățat multe, de asemenea, din scrierile părintelui Cleopa disponibile în limba engleză. De fapt, întâlnirea mea cu Biserica Română datează din perioada când eram anglican, căci, probabil cândva prin anii ’70, l-am ascultat pe părintele Stăniloae susținând o conferință neoficială la Oxford; îmi amintesc că am fost deosebit de mișcat, deopotrivă de ceea ce a spus și de felul prezentării sale. Astfel, sper că românii vor primi această carte tradusă în limba lor ca pe un dar, un act de mulțumire pentru tot ceea ce am învățat de la ei. Cu toate acestea, de ce s-ar apleca cititorul român peste o introducere în teologia ortodoxă, operă a unui scriitor care este ortodox de numai douăzeci și cinci de ani (iar preot, abia de zece)? Ce aș putea să îi ofer? Putem găsi aici un paradox care are, dacă îl luăm în considerare, o anumită importanță. Voi ilustra ceea ce doresc să spun prin două citate. La începutul piesei lui Shakespeare, Iulius Caesar, Brutus îi spune lui Cassius: „Nu, Cassius, căci ochiul nu poate singur să se vadă, fără numai când se oglindește pe sine în altceva.” (Iulius Caesar, Actul I, Scena II). Nimeni nu-și poate vedea chipul – sinele său – decât atunci când acesta se reflectă în altceva. Ce suntem noi, ce suntem cu adevărat, este, într-un anume sens, ascuns de noi și mai ușor de perceput de către alții; reușim, astfel, să înțelegem câte ceva din ceea ce suntem datorită acestei oglindiri. Această observație este importantă atunci când discutăm despre Ortodoxie sau reflectăm la ea, căci – voi introduce aici cel de-al doilea citat, din părintele Pavel Florenski: „… pentru oricine dorește să înțeleagă Ortodoxia, nu există decât o singură cale: experiența ortodoxă directă... ca să devii ortodox trebuie să te cufunzi dintr-o dată în însăși stihia Ortodoxiei, să începi să trăiești ortodox; altă cale nu există” (în încheierea „Cuvântului către cititor” din Stâlpul și Temelia Adevărului). De aici, așadar, paradoxul: trebuie să fii ortodox, pentrua trăi Ortodoxia, pentru a o înțelege și, cu toate acestea, „ochiul nu poate singur să se vadă”. Aș dori să concluzionez de aici, chiar dacă ușor în grabă, că e posibil să fie uneori de folos opinia celor care cunosc Ortodoxia deopotrivă din interior și din exterior, a celor care au dorit să înțeleagă Ortodoxia și s-au găsit dintr-o dată cufundați „în însăși stihia Ortodoxiei”. De folos, chiar dacă, poate, nu foarte important, căci lucrul important este să fii ortodox, să „trăiești ortodox”. Este posibil, totuși, ca cineva care a făcut această trecere să vadă unele aspecte mai clar decât cei care au cunoscut dintotdeauna Ortodoxia, „de la sine”. Dacă putem admite aceasta, atunci aș dori să subliniez aici două lucruri. Mai întâi, această „experiență ortodoxă directă” este întotdeauna legată de rugăciune, care este cea mai nemijlocită formă a sa. Cei care se găsesc în afara Ortodoxiei nu greșesc atunci când o concep, așa cum fac adesea, în termeni de icoane, Sfânta Liturghie sau Rugăciunea lui Iisus: căci toate sunt legate, cel puțin în ceea ce privește experiența ortodoxă, cu rugăciunea. Cred, cu toate acestea, că putem duce acest gând mai departe. „Cine este Dumnezeu?” este probabil cea dintâi întrebare a teologiei, deși există o tendință naturală de a răspunde în termeni practic filosofici: prima cauză, sfârșitul universului, izvorul valorilor morale. Înainte de a analiza aceste concepte, răspunsul la întrebare ar putea fi: Cel Căruia ne adresăm în rugăciune, Cel către Care ne rugăm, Cel în fața Căruia stăm plini de respect și teamă (în legătură cu aceasta, una dintre primele influențe de care sunt conștient, chiar înainte de a fi profesor la Cambridge, a fost lucrarea lui Rudolf Otto, Das Heilige). Pe când plănuiam să țin conferințele care stau la baza acestei cărți, am realizat că principala și continua mea responsabilitate trebuie să fie așezarea acestei întrebări în inima analizei mele. Am fost ghidat spre aceasta, mai întâi, de experiența dumnezeieștii Liturghii: în aceasta aflăm, mai mult decât oriunde altundeva, „experiența ortodoxă directă” de care vorbește Florenski. Am fost, de asemenea, conștient de influența unui teolog/filosof din Occident, Jean-Luc Marion, care, în cartea sa L’idole et la distance afirmă că, în scrierile lui Dionisie Areopagitul, termenul αἰτία, aplicat lui Dumnezeu, nu înseamnă atât „cauză”, cât Cel pe care îl rugăm stăruitor (αἰτέω) și, în acest sens, „pretinde să fie cauza” a ceea ce cerem (αἰτιάοµαι); deși argumentația implică întrucâtva un tour de force filologic, ea este de neuitat[1]. Am încercat, pe parcursul întregii cărți, să păstrez sentimentul că Dumnezeu este Cel Căruia ne rugăm; cred că această preocupare a propus, de asemenea, feluri în care trebuie să se recurgă, în reflecția teologică, la experiența liturgică a Bisericii. Al doilea lucru pe care vreau să îl subliniez este de o altă natură. Ortodoxia crede că a primit plinătatea Tradiției creștine, iar pentru cei care devin ortodocși, acesta este un sentiment puternic. Cu toate acestea, de-a lungul secolelor, multe dintre încercările teologilor ortodocși de a prezenta teologia ortodoxă fie au copiat Apusul în diferite chipuri, până într-atât încât au alcătuit un fel de teologie „scolastică”, fie au fost extrem de critici față de Apus și cele ale sale. Amândouă reacțiile – căci asta sunt: re-acți(un)i la teologia apuseană – mi se par a fi inutile și nefericite. Dacă noi, ca ortodocși, deținem plinătatea Tradiției creștine, atunci ar trebui să fim încrezători în teologia noastră, atât de încrezători încât să putem asculta opiniile teologilor apuseni și să răspundem pozitiv la cele pe care le găsim ca fiind bune, fără a îmbrățișa o poziție defensivă. Este trist să observăm că sunt prea puține astfel de voci în teologia ortodoxă. Pentru a evita atitudinea defensivă și recunoașterea în silă a calităților teologiei apusene este necesară numai convingerea din toată inima cu privire la adevărul credinței noastre. Așa cum afirmăm la sfârșitul dumnezeieștii Liturghii, după primirea Sfintelor Daruri: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit!”. Andrew Louth Vezi mai mult
  91. Împărăția lui Ciuboțel

    Împărăția lui Ciuboțel

    35,00 RON

    CUM S-AU NĂSCUT MĂTUŞA DALBA ŞI MOŞ DALBU Era un pic mai mare decât ciubotele sale şi lumea, fără să-l întrebe, i-a zis Ciuboţel. Mama avea băiat mai mult seara, când îl vedea acasă, căci ziua numai ciubotele ştiau pe unde umblă el. Deunăzi mama îl caută – Ciuboţel nu-i. Când colo, îl găseşte în coteţ. — Ce stai, măi, în cuibar?! Ciuboţel se uită prin crăpătura ochilor la mama: să nu ştie ea atâta lucru? — Îl încălzesc, mamă, ca să nu răcească puiul. — Care pui, bre? — Acela din ou, că vine acuşi găina să se ouă... Drept că puiul n-a răcit, dar, către seară, tuşea Ciuboţel. Mama i-a pus ventuze şi, dimineaţa, i-a dat de grijă să nu iasă din casă. Pe la prânz însă, îl aduce un om de mână cu picioarele u-u-de: l-a găsit hăt dincolo de sat. — Şi încotro mi te-ai pornit, a? îl întreabă mama. — Să văd unde se termină iarna, ca să-ţi aduc o floare de acolo. Seara, când adoarme Ciuboţel, mama îi spune tatei oftând: — Mă tem că-l vom pierde prin troiene. Vom găsi numai straiele lui la primăvară! Tata se scoală mai dimineaţă, pune un lacăt la portiţă şi se duce cu sufletul împăcat la lucru. Iar Ciuboţel, când vede că-i închis în curte, face o babă de zăpadă, se caţără pe umărul ei şi... huştiuliuc! peste zid. — Măi Ciuboţel, tu eşti? îl strigă o vecină. — Eu sunt, dar n-am timp, răspunde Ciuboţel din mers. Am făcut o babă şi ea m-a trimis să-i caut un moşneag de omăt. Pe seară, iată, apare şi Ciuboţel. Cum portiţa era încuiată, el mai face un om de zăpadă, se urcă pe umărul lui şi sare în curte. — Nu te teme, babo, îi spune Ciuboţel, moşneagul tău e dincolo de zid! Când vine tata şi-l găseşte acasă, îi arată mamei cheia de la portiţă: — I-am dat de leac, aşa-i? Şi noaptea, omul doarme cu cheia sub pernă. Dimineaţa, mama se duce la fermă, tata la lemnărie – cu luleaua în gură şi cheia în buzunar. Când iese Ciuboţel în prag, baba îi face semn să se apropie. — Ia vezi, bre, moşul nu-i cu capul gol? îi spune baba în limba oa­me­nilor de zăpadă, pe care Ciuboţel o ştia. Îmi pare că tremura unul astă-noapte sub zid... — Tii! îşi pune mâinile în cap Ciuboţel. Acela e chiar moşul! Şi mătuşa îl trece peste zid cu o pălărie veche de-a tatei în sân. — E de la baba ta, i-o potriveşte Ciuboţel moşului pe cap. Când se întoarce din sat, băiatul îi pune mătuşii ceva dulce în gură: — Asta-i o bomboană. Ţi-a trimis-o moşul pentru pălărie. Trebuie să vă spun că Ciuboţel nu avea în sat nici tu bunică, nici tu bunic. — Hai, fii tu bunicuţa mea, vrei? o roagă el într-o zi pe baba de zăpadă. — Moca, noca, ciucu, bu! zice Mătuşa Dalba, ceea ce, în limba oame-nilor de zăpadă, înseamnă: „Vreau, cum să nu? Atâta nepoţel o să am!” Nu era zi să nu-i trimită baba te miri ce moşului: ba o mănuşă, ba un toiag, că pe drum e frig şi umblă câini răi pe acolo. — Bucu, ciucu! Teca, me? întreabă Moş Dalbu. Adică: „Da baba ce mai face? În curte e grea iarna?” Buli, tuli, ţoca, moc! — Da, am înţeles, dă din cap Ciuboţel, ca să-i spună pe urmă babei: Moşul a mai zis că el a aprins Luna pe cer, să nu-ţi fie urât noaptea. Când îşi dă seama mama, mătuşa e îmbodolită cu şalul ei... Iar tata, dacă îşi pierdea fularul sau luleaua, numaidecât le găsea la moşul din drum, numai cheia stătea neatinsă în buzunar. — Măcar bine că nu se duce de acasă, se bucura tata. Iată ce face un lacăt la portiţă! Oamenii de zăpadă care îl ajutau pe Ciuboţel să iasă din curte şi să umble prin sat tăceau mâlc. Dar ştii cum e gura lumii? Alaltăieri, iată, vine o femeie tocmai la fermă, la mama lui Ciuboţel: — Mata stai şi mulgi vaca asta, dar inima nu-ţi spune nimic? întreabă femeia. — Ce-i?! se face mama ca laptele din căldare de albă. — Ciuboţel a înhămat câinele la sanie, a trecut Răutul şi a luat-o spre dealul lui Cocoş. — Aracan! D-apoi, acolo sunt trei fântâni!... — Şi nu numai atât, cumătră: şi-a pus morişcă la sanie, iar dealul lui Cocoş doar ştii cât e de mare?! Mama aruncă pufoaica din spate şi-o ţine tot o fugă până la lemnărie: — Măi, bărbate, fă ceva! Tata, cum era cu capul gol şi cu o bărdiţă în mână, aşa o zbugheşte pe uşă. Pe drum, tocmai venea o sanie încărcată cu saci. — Trrrr! opreşte tata calul, îl deshamă în mijlocul drumului, încalecă şi... mân-o spre dealul lui Cocoş! Omul din sanie a rămas cu gura căscată, dar cât putea să stea aşa? Coboară de pe saci şi se înhamă el la sanie, iar mama o împinge din urmă, stând cu ochii mai mult la cer: poate îl va zări deasupra satului pe Ciuboţel... Păi, dacă are morişcă la sanie, mai bine să zboare pe sus, ca elicopterul, decât să cadă într-o fântână! Da’ mătuşa de zăpadă îl tot întreba pe moş: — Nichi, michi? Nu se vede nepotul? — Ioca, turi! Ioca, mu! Îmi pare că o păţim deseară! Vorba e că Mătuşa Dalba avea ochi ageri. Cum să nu vadă că sania lui Ciuboţel era azi cu morişcă? Când i s-a urcat băiatul pe umăr, mătuşa, iaca, unde scoate din bluza ei un capăt de aţă şi-l leagă de sanie... Ciuboţel se tot depărta şi aţa destrăma bluza. Hai, că de frig mătuşa mai răbda, dar se temea că, iată-iată, se termină bluza şi... s-a-a-a duce băiatul pe lume! — Muchi, muri! Richi, mi! Când ţi-oi spune, să apuci, bre, şi tu de aţă! îi strigă ea moşului. Mama încă din drum aude: „Ciuca, me-eca! Ica, ci-i!” Dar nu înţe­legea o boabă din vorba oamenilor de zăpadă. Când se dă mai aproape, ce să vadă? Moşul şi mătuşa ţineau amândoi o aţă, iar din bluză rămăsese numai o mânecă, până la cot. Mama, de, apucă şi ea de aţă. A-a, parcă este nu ştiu cine la celălalt capăt! Nu cumva să se rupă aţa! Trage mama de aţă, trage. Da’ mătuşa o strânge ghem. Oamenii de zăpadă tot ziceau: „Ciubo, Ciubo!” şi mama în gândul ei: „Taci, că poate e Ciuboţel al meu, că-i ceva viu, se zbate”! Când colo, la capătul aţei – o ciubotă de-a lui Ciuboţel! — Ara-ca-an! strigă mama. L-a mâncat o jivină! N-au apucat să alerge decât două vecine. În loc s-o mai potolească pe mama, unde se pun şi ele pe bocit în casă, până aud vocea tatei în prag. Ciuboţel îi şedea în braţe, cu un picior în sân la tata. — Iată-l, zice omul, numai că a pierdut o ciubotă. — Eu l-am descălţat, măi! prinde a boci mama încă mai tare şi scoate ciubota de după uşă. Vezi că Mătuşa Dalba, de grăbită ce era, în loc să lege aţa de sanie, a legat-o de ciubota băiatului! Hăt, târziu, a venit din urmă şi câinele Faraon, înhămat la sanie. — Richi, tichi! Ei, cum a fost? întreabă Moş Dalbu. — Tachi, tura! răspunde Faraon. Adică: „Sunteţi bătrâni, dragă Doamne, dar vă ţineţi de şotii”! Seara, tata îi spune mamei: — Gata, îi iscălesc o ciubotă! Dacă s-a duce în lume şi are să uite de unde-i ori i-a îngheţa limba în gură, ciubota o să-l ajute, că lumea ştie azi carte. A doua zi, Mătuşa Dalba îl întreabă pe băiat ce e scris pe ciubota lui. — Ciu-bo-ţel, sare şi citeşte câinele Faraon, apoi stă de se gândeşte şi adaugă: din sa-tul T, „t” mare, Tur-tu-ri-ca. — Ioca, moca! Iucu, ciu! unde strigă baba: „Auzi, măi Dalbu? Şi eu sunt din satul ista, şi tu. Nu gândi că eşti din drum!” Vezi mai mult
  92. Agenda creştinului 2015
  93. Aur taboric

    Aur taboric

    17,00 RON

    Nicolae Ionel depășește tipurile de discurs religios cunoscute. Nu mai este vorba nici de o prelucrare gnostică a dogmei creștine în conformitate cu o mitologie proprie (Lucian Blaga), nici de căutarea îndîrjită a identificării cu transcendența în direcția acelei apostazii ortodoxe răsăritene (Tudor Arghezi) și nici de îmblînzirea panteistică a atributelor îngerești (Vasile Voiculescu). Autorul, precum un Girolamo Savonarola sau un Juan de la Cruz, tinde către o asumare extatică a misterului christic (…). Marin Mincu Vezi mai mult
  94. Biserica năruită

    Biserica năruită

    15,00 RON

    De mult biserica nu mai era deschisă; încetul cu încetul, se încuibase ruina în ea; bălăriile năpădiseră în curte, acoperișul de șindrilă se spărsese și ușile ruginiseră. O iarbă firavă crescuse sus pe acoperișul năruit. An cu an, ierburile se întinseseră ca niște mici grădini aeriene, până când, vântul aducând sămânța de undeva, se iviră copăcei de oțetar, ca niște penaje funerare. Pe urmă căzu o cărămidă, apoi alta – așa că, în tăcere și sigur, se făcură spărturi în trupul părăsit al bisericii. Câtva timp se mai cunoscură prin jurul ei câteva morminte cu vechi grilaje de fier, dar, cu vremea, și aceste așezări se topiseră vederii. Lucrarea vremii, cea cu neputință de oprit de oameni, măcinase biserica veche, iar acum ploaia pătrundea în cuprinsul ei, umezind pereții, altarul, picturile scorojite de pe ziduri, putrezind catapeteasma și stranele, ștergând chipurile de sfinți și predând totul nimicirii. Dacă ai fi privit prin ușa mâncată de rugină, ai fi putut vedea acolo o foarte ciudată și rară vegetație virgină. Ferigi ca niște săbii cu două tăișuri, mici arbuști plini de-o fantezie zveltă, forme rare de scaieți eleganți, fără culoare, din loc în loc egrete de-o desăvârșită perfecție, zvâcnind deasupra, triste și inutile, liane ale întunericului, mângâind imaginare trupuri... Și peste tot o penumbră eternă și-o tăcere ca un ison de vis, al vremii... O vegetație a umbrelor și-a tăcerilor... Alexandru Lascarov-Moldovanu Vezi mai mult
  95. Diabetul. Un pericol în creștere pentru sănătatea populației

    Diabetul. Un pericol în creștere pentru sănătatea populației

    19,00 RON

    Diabetul zaharat a devenit o importantă boală socială datorită extinderii sale continue pe plan mondial și prin invaliditatea pe care o declanșează. În prezent, diabetul se situează pe un loc de frunte în rândul afecțiunilor cu largă răspândire, riscul îmbolnăvirii fiind mai mare la femei și la persoane vârstnice de peste 65 de ani. Pericolele cauzate de diabet sunt enorme ținând seama de reducerea substanțială a speranței de viață și a formelor de invaliditate severă, provocate de complicațiile posibile: afecțiuni cardiace, renale, oculare, deteriorarea nervilor și amputarea membrelor inferioare. În fața acestei boli grave, Federația Internațională a Diabetului, cu sprijinul O.M.S., a declarat data de 14 noiembrie ca Ziua Mondială de Luptă împotriva Diabetului când este recomandată iluminarea clădirilor în albastru și sloganul Să aducem diabetul în lumină. În prezent este unanim recunoscut că diabetul este o afecțiune care îl urmărește pe bolnav toată viața. Deși această formulare ar putea produce pacienților o gravă cădere psihică, o stare profundă de depresie și deznădejde, totuși nivelul actual de cunoștințe asupra particularităților bolii și a procedeelor concrete de tratament ne permite să susținem că, deși lupta împotriva diabetului este de lungă durată, chiar toată viața, totuși bolnavii de diabet nu trebuie să fie disperați întrucât tratamentele pot fi bine codificate și ușor de aplicat. Prin aceasta, persoanele diabetice vor putea duce o viață normală și se pot considera sănătoase, în afara pericolelor de declanșare a unor boli anexe (cardiace, renale, pulmonare, digestive etc.). Condiția menținerii unei vieți normale este respectarea zilnică a tratamentului medicamentos recomandat de specialiști, a unei diete alimentare stricte și a unui stil de viață atent supravegheat, fără întreruperi și fără improvizații. Vezi mai mult
  96. Vorbirea și tăcerea în revelație. Festschrift la cea de-a 65-a aniversare a Prof. dr. pr. Petre Semen

    Vorbirea și tăcerea în revelație. Festschrift la cea de-a 65-a aniversare a Prof. dr. pr. Petre Semen

    28,00 RON

    Dumnezeu, Cel ce nu încetează a Se comunica † TEOFAN, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei În viața lumii și a omului sunt momente în care Dumnezeu vorbește și momente în care Dumnezeu tace. Sau cel puțin așa le percepem noi. Căci nu numai prin cuvântul lui Dumnezeu s-au făcut toate, ci toate se și țin în ființă prin cuvântul Său, cel de viață făcător. Încât, înțelegând așa taina vieții, Dumnezeu nu încetează niciodată a vorbi. Dacă ar înceta, viața însăși ar sfârși. În întreaga creație, omul are un rol și un loc special. El nu doar că primește viață de la Dumnezeu, dar are înscrisă în ființa sa și capacitatea de a grăi cu Creatorul său. Dumnezeu a vorbit cu omul în Rai, l-a cer­cetat și după izgonirea din grădina Edenului. Ulterior, depărtându-se tot mai mult de Dumnezeu, omul a pierdut capacitatea de a primi cuvântul Său. Patriarhii Vechiului Testament, prin viață curată și prin credința în Dumnezeul cel viu, au putut primi în inima lor cuvântul dumnezeiesc. Iar când Moise a vorbit cu Dumnezeu, poporul ce era scos din robia Egip­tului, încredințat de realitatea acestui dialog, s-a minunat, exclamând: „Astăzi am văzut că Dumnezeu grăiește cu omul și acesta rămâne viu” (Deut. 5, 24). Uimire firească, pentru că nu se mai întâmplase în istorie ca vreun popor să audă „glasul Dumnezeului celuiviu, grăind din mijlocul focului” și „să rămână viu” (cf. Deut. 4, 33). Încât un înțeles al cuvintelor ce se constituie ca motto al prezentului volum ar fi acela că nu oricine și nu oricum poate primi cuvântul lui Dumnezeu. Pentru ființa celui întunecat de păcate și cu inimă învâr­toșată de patimi și mândrie, cuvântul dumnezeiesc este foc ce mistuie. Pe de altă parte, mai ales după întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, putem desluși și un alt înțeles al versetului citat din cartea Deuteronomul. Omul rămâne cu adevărat viu (nu doar biologic), în măsura în care grăiește cu Dumnezeu. Din relația cu Dumnezeu, Care ni Se comunică în Sfintele Taine, primim noi viață. De aceea, Sfânta Împărtășanie se mai numește și Cuminecare. Pentru a dobândi viața veșnică e nevoie, așadar, să primim și să împlinim cuvântul lui Dumnezeu. Asupra acestui lucru insistă mult proorocii Vechiului Testament. „Ascultă glasul Domnului în cele ce-ţi grăiesc eu și bine-ţi va fi și sufletul tău va fiviu” (Ier. 38, 20), avertizează Ieremia pe poporul ales. Iar Isaia transmitea poporului ales cuvântul Domnului: „Ascultaţi-Mă pe Mine și viu va fi sufletul vostru” (Is. 55, 3). Când, de-a lungul istoriei, evreii nu respectau cuvântul lui Dumnezeu, intrau în robie sau în mari necazuri, ori chiar erau dați pe mâna morții, căci nu împlineau „ceea ce omul trebuie să împlinească, ca să fie viu” (Iez. 20, 21). Chiar și după două mii de ani de creștinism, ne confruntăm cu difi­cultăți în a percepe cuvântul Domnului. El nu încetează să ne vorbească și azi, precum mulțimilor de pe muntele Fericirilor, dar o pretenție de­monică de superioritate îl împiedică pe om să asculte. Și atunci, și acum, Mântuitorul avertizează că nu Îl putem auzi pentru că, mândri fiind, cuvântul Său nu încape în noi (cf. In 8, 37). Prea plini de sine și de ale noastre, nu mai avem cum să facem loc lui Dumnezeu în inima și în viața noastră. Iar aceasta înseamnă a ne da morții, căci omul nu poate fi cu adevărat viu decât atunci când este cu Dumnezeu, Cel ce ne spune: „Eu sunt viu și voi veţi fi vii” (In 14, 19). Iar ca să fie omul viu trebuie să fie mai întâi născut din nou, „nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestrică­cioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu celviuși Care rămâne în veac” (I Pt 1, 23). O altă cauză a dificultății cu care ne deschidem către cuvântul lui Dumnezeu o reprezintă și inflația de cuvinte, explozia de canale de in­formare din zilele noastre. Omul este derutat de varietatea copleșitoare de texte la care poate avea acces. Iar multe dintre scrieri sunt departe de a-și trage seva din solul fertil al Sfintelor Scripturi. Însă, chiar și în acest veac, Dumnezeu intră în dialog cu omul. Avem încredințarea aceasta mai ales cercetând viața celor ce s-au săvârșit întru sfințenia Lui. Cunoaștem că Hristos Domnul a vorbit, nu demult, unui monah din Sfântul Munte. În străduința lui de a se apropia de Dumnezeu, când era convins că strigătul său este în zadar, că se mistuie în tăcerea neînduplecată a Dom­nului, Sfântul Siluan Athonitul (1866-1938) aude: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”. Astfel, află calea smulgerii din inima sa a rădăcinii păcatului, mândria, și a bunei așezări în starea de smerenie, cea care face ca dialogul cu Dumnezeu să devină posibil. Ucenicul acestui sfânt contemporan, Arhimandritul Sofronie Saharov(1896-1993), a experiat și tăcerea lui Dumnezeu, în sensul că nu a primit cuvânt lămuritor de la Domnul când a fost supus unor grele încercări. Într-o scrisoare din 1984, Părintele Sofronie notează: „Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu și să ne îndreptăţim pe noi înșine, dar iarăși, nu este ușor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoșatele chinuri prin care a trecut Iov. Astfel, tace Dumnezeu, tăcem și noi”. Dar și tăcerea, ca și cuvântul, poate fi tot o formă de comunicare. „Sunt cuvinte care nu cuvântă/ și sunt tăceri ce pot să spună tot”, constată Demostene Andronescu,un poet care a trecut prin iadul temniţelorcomuniste. Și când ne grăiește, și când tace, Dumnezeu ne comu­nică ceva. Se comunică pe Sine Însuși, dacă noi avem smerenia de a-L urma întru toate. Tăcerea poate fi locul în care noi creștem în Domnul, dacă stăruim în a-I vorbi. În tăcere, Dumnezeu ne face loc la masa dialogului, e o invitație de a ne cultiva demnitatea de persoane capabile a I se adresa. *** Tema aceasta, a vorbirii și a tăcerii în Revelație, este fundamentală pentru viața creștinului. Este binevenit, așadar, acest volum, care cuprinde o frumoasă desfășurare de texte, de reflecții pe marginea acestui subiect. Faptul că ele sunt dedicate, la împlinirea a 65 de ani de viață, unui om atât de absorbit de cuvintele Scripturii, nu este deloc întâmplător. În persoana Părintelui Profesor Petre Semen vorbirea și tăcerea au întot­deauna un rost. L-am cunoscut bine, în vremea când era cadru didactic la Seminarul Teologic din Craiova, regăsindu-l apoi, după mai bine de două decenii, la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași. Îl cunosc ca pe un om care-și hrănește ființa din cuvântul Scrip­turii, în special din textele Vechiului Testament. Așa cum consfințește tradiția noastră patristică, în Evanghelie se recapitulează Legea și Proorocii. Încât râvna Părintelui Petre Semen pentru a cerceta sursele prime, cro­nologic vorbind, ale credinței noastre, trebuie înțeleasă prin prisma cu­vintelor psalmistului: „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Ps. 41, 2). Părintele Profesor Semen s-a impus, mai întâi, în conștiința semina­riștilor, apoi, a studenților, ca o persoană cu reale abilități didactice. Seriozitatea discursului academic, corectitudinea, imparțialitatea, punctua­litatea, lucrul întotdeauna bine făcut sunt câteva dintre calitățile care l-au impus în învățământul teologic românesc. Sfinția sa are capacitatea de a se pregăti temeinic pentru împlinirea misiunii primite de la Dumnezeu, indiferent de natura ei: fie că este vorba despre cursul de la catedră, de predica de la amvon sau de redactarea unui text teologic. Îi dorim Părintelui Profesor Petre Semen să continue ani mulți de acum încolo a lucra în ogorul Domnului, având alături, mai ales, fru­moasa-i familie și pe cei ce îi sunt ucenici. Să fie binecuvântat în lucrurile sale și toate să fie săvârșite spre slava lui Dumnezeu, Cel Întreit în Persoane, pe Care să-L primească în casa și în inima sa precum Avraam L-a primit la stejarul din Mamvri. Binecuvântăm pe toți cei care, cu dragoste și cu recunoștință, s-au ostenit pentru ca acest volum să vadă lumina tiparului, vorbind lumii despre Dumnezeu, mai ales acum, când adesea lumea tace în privința Sa. Să avem credința lui Avraam, răbdarea lui Iov, pocăința lui David, îndrăzneala lui Moise și râvna lui Ilie pentru ca să putem pregusta, încă din această viață, lumina taborică a slavei Domnului nostru Iisus Hristos! Vezi mai mult
  97. Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva

    Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva

    15,00 RON

    Sfânta Cuvioasă Parascheva – o chemare a lui Hristos adresată oamenilor An de an, la 14 octombrie, Iașul îmbracă haină duhovnicească de sărbătoare în cinstea Sfintei Cuvioase Parascheva. Pelerinii din toate colțurile țării și ale lumii se îndreaptă cu nădejde sfântă și recunoștință sinceră spre Sfânta Cuvioasă, pentru a fi ajutați în multitudinea de probleme din existența lor efemeră. Un șir impresionant de credincioși va brăzda orașul ca un furnicar, până la catafalcul din curtea Catedralei Mitropolitane, pe care vor fi așezate Sfintele Moaște. Se creează o imagine biblică a drumului omului către Împărăția cerurilor ca o expresie a dorinței oamenilor prezenți de a atinge pe cea care este deja în Împărăția cerurilor, pentru ca și ei, după viața aceasta, să fie cu Sfânta în această împărăție celestă. În acest urcuș spre Sfânta Parascheva, pelerinii se întâlnesc de fapt cu Hristos Care sălășluiește în ea, deoarece Sfânta L-a câștigat, încă din această viață trecătoare, prin împlinirea poruncilor Lui. Ei simt o mângâiere inefabilă a harului Sfântului Duh, existent în Sfânta Parascheva, care nu poate fi substituit cu nici o bucurie și cu nici o plăcere din această lume. Ei simt că, fără acest har, dobândit încă din această viață, moartea sufletului este iminentă, iar prin primirea lui vor moșteni viața veșnică, îmbelșugată și aleasă, pregătită de Hristos, încă de la întemeierea lumii. Astfel, Sfânta Parascheva este un pedagog al sfințeniei pentru cei care, cu evlavie, îi sărută cinstitele moaște. Este un pedagog care îi conduce pe închinători la Hristos, singurul Dumnezeu adevărat, Care îi poate vindeca de toată boala și neputința, în vederea îndum­nezeirii lor. Ea nu acceptă pasivitatea pelerinilor, ci, ca o soră preabună ce viețuiește în rai, ne îndeamnă să-i actualizăm modelul său duhovnicesc, deoarece sfințirea și sfințenia nu exclud, ci dimpotrivă implică și efortul personal de curățire. În același timp, pelerinii constată că Sfânta Parascheva este mult-milostivă, deoarece, ea face totul pentru ei, dăruind puterea supremă dumnezeiască a lui Hristos Care sălășluiește în ea. Minunile ei sunt ale iubirii atotcuprinzătoare pe care sfinții le pot manifesta, cu ajutorul harului dumnezeiesc prezent și lucrător în ei. Hristos a viețuit în Sfânta Parascheva încă de pe pământ, deoarece ea a trăit o viață a lui Hristos și în Hristos, așa cum vorbește despre sine Sfântul Apostol Pavel: „{i eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine. {i viața mea de acum, în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” (Galateni 2, 20). De aceea, cel care viețuiește în Hristos pe pământ, va viețui deplin în Hristos și după moarte, El fiind Același ieri și astăzi și mâine: „Hristos va fi preaslăvit în trupul meu, fie prin viață, fie prin moarte; căci mie a viețui este Hristos și a muri, câștig” (Filipeni 1, 20-21) Sfântul Apostol Pavel este conștient că numai după moarte Îl va avea pe deplin pe Hristos în el: „De toate acestea m-am păgubit și le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc; și să mă aflu întru El... ca să-L cunosc pe El și puterea Învierii Lui și să fiu primit părtaș la pătimirile Lui și asemănându-mă cu moartea Lui, să pot ajunge la învierea cea din morți” (Filipeni 3, 8-11). Viața creștinului în acest scurt pelerinaj pământesc și mai cu seamă a sfântului este o dobândire a lui Hristos și o alergare continuă spre Hristos. După apusul acestei vieți, viața creștinului este o odihnă a lui Hristos în el și a lui în Hristos. De la editarea primului volum, în anul 2011 la Editura Doxologia, intitulat Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, în urna din Catedrala Mitropolitană moldavă s-au așezat, până anul acesta, mărturii ale pelerinilor despre lucrarea și minunile Sfintei Parascheva în viața lor. Aceste mărturii au fost adunate anul acesta, 2014, cu binecuvân­tarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Teofan, într-un al doilea volum închinat Sfintei Parascheva, ca expresii ale lucrărilor ei tămăduitoare și mântuitoare în viața pelerinilor. Desigur, aceste mărturii nu se vor sfârși deoarece lucrarea vie a harului divin în Sfânta Parascheva este inepuizabilă devenind activă pentru toți cei care doresc mântuirea sufletului lor. Scopul principal al acestui volum este acela de a actualiza în viața pelerinilor și a tuturor cititorilor, modelul Sfintei Parascheva, care este vie pe pământ și în cer și care ne dorește și pe noi mai alături de ea, în Împărăția cerurilor. Se vor edita, ulterior, și alte volume, ca o chemare adresată de Hristos oamenilor, prin Sfânta Cuvioasă Parascheva, la trăirea bucuriei vieții celei veșnice. Protosinghel Valerian Radu Vezi mai mult
  98. Starețul Isaachie II de la Optina
  99. Laicii și misiunea creștină. Realitate istorică, vocație personală, necesitate eclesială

    Laicii și misiunea creștină. Realitate istorică, vocație personală, necesitate eclesială

    28,00 RON

    Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași a creat, deja de multă vreme, o tradiție în a organiza, anual, simpozioane internaţionale pe teme de (mare) interes teologic. Scopul acestora este ca subiectele dezbătute în cadrul desfășurării lor să dobândească, în urma referatelor și discuțiilor, pe cât posibil, atât un nou impuls pentru gândirea teologică, cât și un duh nou pentru viața creștină de zi cu zi. Din păcate, până în acest an (2013), simpozioanele organizate, deși s-au desfășurat de mulți ani de zile în Facultatea noastră, nefiind puse sub nici o egidă, nu indică vechimea și numărul lor. Cum este firesc, tema simpozionului este dată de cea a anului omagial declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. După cum bine se știe, anul mântuirii 2013 a fost declarat în Patriarhia Română ca „anul omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena”. Plecând de la această temă, în urma discuțiilor purtate de către membrii Comitetului de organizare și nu numai, am considerat că în vremea în care trăim se impune o reflecție mai profundă, atât cu caracter teologic, cât și cu caracter practic asupra rolului mirenilor în Biserică. Ținând cont de cele de mai sus, Facultatea noastră, în colaborare cu Centrul de Cercetare în Teologie Ortodoxă „Filaret Scriban”, cu Centrul eparhial Iaşi şi cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan, a organizat, la Iaşi, în zilele de 23-25 mai 2013 simpozionul internațional cu tema Laicii și misiunea creștină: realitate istorică, vocație personală, necesitate eclesială. Intenţia organizatorilor a fost ca, plecând de la contribuția uriașă și de la complexa lucrare a Sfinților Împărați în Biserică, să facem o evaluare a rolului mirenilor în Biserică în decursul timpului, pentru a stabili, cât mai bine cu putință, rolul acestora astăzi. De identificat modalitățile prin care mirenii pot fi angajați în misiunea Bisericii într-o lume în care se vorbește tot mai frecvent de secularizare. De redescoperit, în același timp, calitatea de mirean, precum și drepturile, respectiv îndatoririle care decurg din ea. Aceasta și pentru faptul că, din păcate, adesea când se vorbește de Biserică, cei mai mulți înțeleg ca făcând parte din ea doar clericii. Pr. Ion Vicovan Vezi mai mult
  100. Staretul Varsanufie de la Optina

    Staretul Varsanufie de la Optina

    15,00 RON

    Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei oferă creștinilor români o colecție de 14 volume numită „Cuvioși stareți de la Optina”. De ce, oare, această inițiativă care comportă multă muncă, dificultăți, timp și investiție materială? Răspunsul este simplu. Poporul cel dreptcredincios are nevoie de „chipuri de pocăință” cum rostește o rugăciune din canonul de pregătire pentru primirea Sfintei Împărtășanii. Poporul lui Hristos din România este însetat de „apa cea vie”, este înfometat după „pâinea cea spre ființă”. „Chipuri de pocăință”, găsim în viața sfinților din primele veacuri creștine, în viața sfinților cu care Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc. „Chipuri de pocăință” găsim, de asemenea, în viața bineplăcuților lui Dumnezeu care au odrăslit în sânul altor popoare. Cuvioșii Stareți de la Optina se numără printre aceste „chipuri de pocăință”, printre „geniile sfințeniei” spre care se îndreaptă omul contemporan în căutare de odihnă sufletească. Intenția publicării unei colecții dedicate vieții mănăstirești de la Optina are și un alt scop și anume: tot ceea ce s-a petrecut ca viață monahală autentică timp de peste 100 de ani la Optina se datorează influenței exercitate asupra Lavrei de Sfântul Paisie Velicicovski de la Mănăstirea Neamț. În viața celor 14 stareți ai Optinei, canonizați de Biserica Ortodoxă Rusă în 1996, se descoperă amprenta geniului paisian. După moartea Sf. Paisie, ucenicii săi au mers în Rusia și prin intermediul lor s-a născut fenomenul numit „Optina”. Timp de peste 100 de ani după moartea Sfântului Paisie Velicicovski, monahismul din Țările Române, din Rusia și din alte părți ale Bisericii Ortodoxe a fost influențat de lucrarea duhovnicească a Mănăstirii Neamț de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Vremurile au fost grele pentru Rusia în tot veacul XX, iar pentru România nu tocmai ușoare. Influența vieții duhovnicești rezultată din lucrarea Sfântului Paisie s-a diminuat considerabil. Redescoperirea Filocaliei prin traducerile Părintelui Dumitru Stăniloae, revigorarea monahismului atonit, traducerile din Sfinții Părinți, redobândirea libertății în spațiul Europei răsăritene după 1990 au oferit cadrul necesar redescoperirii cu mai multă vigoare a influenței Sfântului Paisie asupra vieții creștine ortodoxe. Publicarea colecțiilor dedicate stareților mănăstirii Optina se dorește a fi, așadar, și un omagiu adus Sfântului Paisie de la Neamț. Prin intermediul acestei colecții creștinul de azi intră în legătură cu un izvor de viață care-l adapă autentic în setea lui după sens, lumină, în setea lui după Dumnezeu. Viața și învățăturile stareților de la Optina arată, dincolo de locul și timpul în care ei au trăit, că existența omului fără Hristos și fără Evanghelie, fără Biserică, este un non-sens, o confuzie, o disperare fără leac. Spre stareții de la Optina, în veacul al XIX-lea și începutul veacului XX, se îndreptau pentru cuvânt duhovnicesc mulțimi de călugări, țărani și moșieri, prinți și intelectuali. De ce? Pentru că trăiau dramatic golul din ei și simțeau că la umbra sfinților de la Optina găseau izvorul umplerii vieții lor cu duh și adevăr. Astăzi, omenirea trăiește și mai dramatic decât în veacurile XIX și XX, tragedia singurătăți, a disperării, a lipsei de libertate lăuntrică. Unde să alerge omul de azi pentru a-și regăsi echilibru vieții interioare și, prin aceasta, să redescopere sensul existenței sale? Răspunsul nu este și nu poate fi altul decât: HRISTOS. „Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei 11, 28) Numai trăirea întru Hristos umple existența omului. Spre Hristos ne conduce Liturghia, ne conduce Filocalia, ne conduce bucuria lăuntrică a rugăciunii minții și a inimii, ne conduce lupta cu mândria, ne conduce iubirea de vrăjmași. Toate aceste căi ne conduc spre Hristos și călăuză avem pe cei ce au parcurs același drum: pustnicii din Egipt sau cei din Carpați, cuvioșii din Athos sau cei de la Optina. Rog pe Dumnezeu să binecuvinteze strădania traducătorului, Părintele Profesor Teoctist Caia și a ostenitorilor din cadrul Editurii și Tipografiei Mitropoliei Moldovei și Bucovinei care fac posibilă publicarea colecției „Cuvioși stareți de la Optina”. Dumnezeu să te binecuvinteze și pe tine, cititorule al acestei cărți, conducându-te prin pocăință, rugăciune și iubire, la viața în Hristos, singura care-ți va oferi bucurii adevărate, libertate reală și lumină în viață. † TEOFAN Mitropolitul Moldovei și Bucovinei Vezi mai mult
  101. Starețul Nicon de la Optina
  102. Rugăciunea care aduce roade. Buchet de texte duhovnicești pentru lectură zilnică

    Rugăciunea care aduce roade. Buchet de texte duhovnicești pentru lectură zilnică

    15,00 RON

    Pentru a putea să te rogi trebuie să te afli în acea stare ce ar putea fi definită prin sintagma „Împărăţia lui Dumnezeu”. Trebui să recunoaştem că El este Dumnezeu, că El este Împăratul; trebuie să ne predăm Lui. Să fim cel puţini preocupaţi de voinţa Sa, chiar dacă încă nu suntem capabili să o împlinim. Dar dacă nu facem astfel? Dacă ne raportăm la Dumnezeu precum acel tânăr bogat care nu L-a urmat pe Hristos fiindcă era prea bogat, atunci cum putem să-L întâlnim? Atât de adesea, ceea ce dorim să avem prin rugăciune, printr-o relaţie profundă cu Dumnezeu după care tânjim este pur şi simplu o altă perioadă de fericire; nu suntem pregătiţi să vindem ceea ce avem pentru a cumpăra mărgăritarul de mare preţ. Cum atunci să dobândim acest mărgăritar de mare preţ? Pe acesta nădăjduim să-l obţinem? Nu este la fel precum în relaţiile dintre oameni: când un bărbat sau o femeie simte iubire pentru altcineva, pentru ei nu mai contează la fel alţi oameni. Ca să folosim o scurtă zicală din vechime: „Când bărbatul îşi găseşte o mireasă, el nu mai este înconjurat de bărbaţi şi femei, ci de oameni”. Nu este aceasta ceea ce s-ar putea întâmpla, ceea ce ar trebui să se întâmple cu toate bogăţiile noastre atunci când ne întoarcem către Dumnezeu? Mitropolitul Antonie de Suroj Vezi mai mult
  103. Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

    Tâlcuire la Cântarea Cântărilor

    14,00 RON

    „Cartea Cântării Cântărilor se aseamănă unei femei care strălucește de frumusețe și care își sporește frumusețea naturală printr-o podoabă de mult preț, dar care este cuvioasă în purtare, iar în ascuns, are dispoziții potrivnice foarte înfățișării exterioare. Căci privirea asupra unei asemenea femei stârnește poftă celor desfrânați, cercarea însă vădește cumințenia ei, care nu se potrivește cu cortul cel dinafară. Tot așa și cu cartea de față: expresia, întocmită într-o formă mai erotică, pare că este ademenirea poftei pentru cei neînvățați, dar cugetul, descoperind celor ce se apropie austeritatea tainelor, face ușor de primit dificultatea înțelesurilor, prin farmecul expresiei și imită femeia care se folosește de frumusețe ca de un meșteșug pentru învățarea înfrânării la cei tineri, luând forma frumuseții, dar iconomisind învățătura. Căci femeia, care răpește prin simpla privire și care stârnește un dor arzător, cu ușurință mișcă mintea celor răpiți de ea oriîncotro voiește, punând stăpânire pe cei care sunt dispuși spre patimă și care de voie rabdă robia pentru bucurarea de vederea celei dorite; căci dragostea față de cea care le poruncește le ușurează lor osteneala poruncilor și ei socotesc jugul robiei lor ușor, având tirană constrângerea dispoziției lor pătimașe. La fel și această carte care ne stă înainte, cugetul ei atrage cu ușurință pe cititori spre primirea ei, fermecându-i prin expresia seducătoare, dar convingându-i să se supună cuvioșiei contemplației, conducându-i cu îndemânare de la litera părutei patimi la mistagogia dogmelor semnificate.” Vezi mai mult
  104. Despre cei care se pocăiesc

    Despre cei care se pocăiesc

    10,00 RON

    „Amintiţi-vă, fraţii mei, că nu există mărturisire a păcatelor în mormânt, nici ispăşirea păcatelor nu poate fi dăruită după ce va fi trecut timpul de pocăinţă. Grăbiţi-vă cât mai sunteţi în viaţă, cât mai „sunteţi cu pârâşii voştrii pe cale”[1]! Iată, ne temem de focul acestei lumi şi ne înfricoşăm de cleştii din fier cu care sunt schingiuiţi oamenii; dar comparaţi-le pe acestea cu mâinile veşnice ale schingiuitorilor şi cu flăcările ascuţite ce nu mor niciodată. Fraţilor, vouă vă grăiesc: prin credința Bisericii, prin propria mea purtare de grijă, prin sufletele tuturor celor din adunare, vă implor și vă rog să nu vă fie rușine de această lucrare a pocăinţei, să nu vă leneviţi să înfăşcaţi, cât de iute vă stă în putere, propovăduitele leacuri de mântuire: să vă smeriţi sufletele voastre prin jeluire, să vă îmbrăcaţi trupul în sac, să-l ungeţi cu cenușă, să vă sleiţi prin post, să faceţi îngenunchieri cu durere în suflet, să aflaţi ajutor prin rugăciunile multora. Dumnezeu vă va cruţa în măsura în care voi nu vă veţi cruţa în împlinirea canonului vostru de pocăinţă”. Sfântul Pacian al Barcelonei, Despre cei care se pocăiesc, XII, 1-3 [1]Mt. 5, 25. Vezi mai mult
  105. Eminescu, de la poetic la divin

    Eminescu, de la poetic la divin

    29,00 RON

    „Năzuinţa către Absolut rămâne tema principală a operei eminesciene, căreia i se subordonează toate celelalte teme şi motive. În unul dintre manuscrise, poetul apelează la o imagine simbolică pentru a sugera condiţia omului de geniu: „ O sută de izvoare pornind de la aceeaşi înălţime de munte…unele vor fi reîmpărţite pentru scopuri utile prin fel de fel de ţevi, altele vor mâna roţi, altele maşini…unul îşi va arunca liber apa spre cer”. Geniul nu este ancorat în imediat, el nu are în sânul neamului său un rol pragmatic. Singura lui menire este aceea de a arăta, neobosit şi imperturbabil, calea către cer.” Lucrarea reuneşte o serie de articole care încearcă să surprindă drumul lui Eminescu de la descoperirea poeticului ca dimensiunea inerentă a lumii la revelaţia absolutului divin, sursă şi model al oricărei creaţii. E un traseu sinuos, marcat de elanuri şi reveniri, de avânturi şi întoarceri, un parcurs ce dezvăluie trăirea poeziei la intensitatea maximă. Evoluţia interioară a poetului confirmă toate marile teorii estetice, începând cu Platon şi terminând cu Heidegger. Potrivit acestor teorii, poetul nu creează prin propria sa voinţă şi pricepere, ci e un receptacul al harului divin, instrument al unei forţe inspiratoare, izvorâte dintr-o sursă exterioară lui însuşi. Eminescu înţelege poezia nu ca o pură gratuitate, ca o podoabă, ci ca temei, ca aspect major şi indispensabil al vieţii. Creaţia este şi pentru poetul nostru aspiraţie către frumosul absolut, către adevărul absolut sau către binele absolut, iar absolutul nu e un concept abstract, pur teoretic şi iluzoriu, ci e absolutul divin, idealitatea şi perfecţiunea înseşi reunite în fiinţa lui Dumnezeu. În prelungirea acestor idei estetice de notorietate descoperim în poetica eminesciană o serie de idei romantice pe care poetul le încorporează în subtext: „poezia este limba maternă a seminţiei omeneşti” (Hamann), „poetul e un sacerdot, iar arta e serviciu divin” (Wackemroder), „simţul poetic are o mulţime de puncte comune cu simţul mistic, e strâns înrudit cu simţul profetic şi religios, cu toate formele ce clarviziune” (Novalis), „existenţa lui Dumnezeu este o realitate empirică, este chiar temelia oricărei experienţe” (Schelling). Poeticul este poezia în stare latentă, graţia pe care poetul o extrage din lucruri pentru a o transpune apoi în cuvânt. Poeticul este poezia nescrisă, risipită în amurguri şi răsărituri, în freamătul codrului şi în foşnetul trestiei, în unda clară a izvorului şi în raza călătoare a unei stele de mult stinse. Dăruit în întregime şi pentru totdeauna poeziei, Eminescu s-a lăsat purtat de ea prin locuri fantastice, către înălţimi de o irealitate ameţitoare, a văzut inefabilul şi s-a întors cu privirea scăldată în Adevăr. Poetul român a descoperit, ca atâţia alţi poeţi mari ai lumii, că poezia tinde neîncetat şi inexorabil către frumosul divin, că orice creaţie are drept cauză şi finalitate deitatea absolută. Fascinat de puterea de seducţie a poeziei şi copleşit de misterul ei, Eminescu descoperă dimensiunea mistică a poeticului, originea şi finalitatea lui transcendentă. Întâlnirea poeticului cu divinul este sugerată de o temă întâlnită în iconografia protocreştină: Iisus este reprezentat ca Orfeu, păstor şi poet totodată – un Orfeu creştin şi un Hristos cântăreţ aducând vestea cea bună a mântuirii. Autorul, Puiu Ioniţă, spune că Eminescu parcurge drumul de la poetic la divin în sensul că poezia sa, care nu e o poezie neapărat religioasă, a evoluat de la elementele concrete ale poeticului, mergând treptat, prin vis, prin credinţele populare şi prin mit, către spiritualizarea naturii şi a omului, către un misticism poetic şi cosmic, în care poeticul se confundă cu frumuseţea şi armonia divină. Lucrând asupra poeziei şi lăsându-se lucrat de ea, poetul a aflat că poeticul nu străbate doar poezia, ci toate artele şi întreaga existenţă, că în tot ce e frumos se manifestă chemarea unei transcenderi, că poezia este în Dumnezeu, iar Dumnezeu este poezie, aşa cum afirmă şi esteticienii secolului al XX-lea. Poezia nu se împlineşte decât atunci când poeticul întâlneşte divinul, în fond, atunci când poeticul se eliberează de toate adaosurile care îl pot înstrăina de esenţa sa imuabilă. Devotat poeziei cu o fervoare mistică, Eminescu parcurge un traseu metanoetic de la frumosul natural, la frumosul estetic şi apoi la frumosul divin. Vezi mai mult
  106. Taina credinței. Introducere în teologia dogmatică ortodoxă

    Taina credinței. Introducere în teologia dogmatică ortodoxă

    32,00 RON

    Teologia ortodoxă nu a avut niciodată o colecţie de adevăruri dogmatice la fel de bogată şi de exhaustivă după modelul a ceea ce a reprezentat pentru Apus Summa theologica a lui Thoma de Aquino, în care s-a încercat o sistematizare a întregii învăţături a credinţei creştine sub formă de întrebări-răspunsuri. Vreme de secole, lucrarea magistrală a lui Thoma de Aquino a predeterminat dezvoltarea gândirii teologice în Occident, care a devenit tot mai raţională şi mai scolastică. Influenţată de condiţiile istorice, teologia ortodoxă din ultimele veacuri cunoaşte o puternică înrâurire din partea „teologiei academice” apusene, care a pătruns destul de mult în manualele ruseşti de dogmatică redactate în secolul al XIX-lea. Îndepărtarea de viaţa duhovnicească autentică şi caracterul speculativ caracteristic „teologiei academice” din Biserica Catolică de până la Conciliul Vatican II sunt foarte prezente în teologia dogmatică rusă din veacul trecut. Abia în veacul al XX-lea, datorită scrierilor unor teologi precum Vladimir Lossky, G. Florovsky şi alţii s-a pus capăt influenţei scolasticii asupra teologiei ruse şi s-au elaborat noi perspective comune în cadrul cercetării teologice a căror deviză principală a fost: „Tot înainte, spre scrierile Sfinţilor Părinţi”. Viaţa în Hristos este un foc duhovnicesc, iar teologia care începe prin a se construi pe argumentele raţiunii este asemenea paielor mistuite şi transformate în cenuşă de focul experienţei religioase autentice. Teologia nu trebuie să fie în contradicţie cu viaţa duhovnicească, ci dimpotrivă, să izvorască din aceasta; aşa s-a întâmplat cu teologia Sfinţilor Părinţi vreme de douăzeci de secole, începând de la Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ignatie Teoforul şi până la Sfântul Teofan Zăvorâtul şi Sfântul Siluan Athonitul. Ne-am străduit să ne bazăm în lucrarea de faţă pe învăţătura Sfinţilor Părinţi, ţinând seama de altfel nu numai de conţinutul comun al tuturor scriitorilor bisericeşti, ci şi de opiniile teologice specifice – theologoumena – revărsate de anumiţi scriitori în tezaurul de cunoştinţe al credinţei creştine. Potrivit concepţiei ortodoxe, criteriul cel mai important al rigorii teologice este consensus patrum, armonia şi consensul Sfinţilor Părinţi cu privire la chestiunile fundamentale de doctrină. Acest consens nu trebuie înţeles ca ceva artificial, elaborat prin amputarea contribuţiei individuale celei mai remarcabile a fiecăruia dintre autori sau ca un „numitor comun” al gândirii patristice. Consensul Sfinţilor Părinţi presupune înţelegerea lor în privinţa chestiunilor fundamentale, admiţând însă şi unele neînţelegeri cu privire la aspecte izolate. Din acest motiv, numeroase păreri personale ale Sfinţilor Părinţi fac parte din consensus patrum ca roade ale căutării lor spirituale de oameni de credinţă inspiraţi de Dumnezeu şi nu trebuie disociate în mod artificial pentru a elabora o viziune schematică sau o „sumă” teologică simplificată. Pe lângă părerile Sfinţilor Părinţi, am menţionat în această lucrare şi opiniile câtorva teologi ortodocşi contemporani. Dogmatica ortodoxă nu se prezintă ca un monument al Antichităţii creştine: ea necesită o receptare vie şi o interpretare actualizată, care să integreze experienţa omului din veacul al XX-lea. Spre exemplu, într-o expunere despre învăţătura dogmatică a Bisericii, este de neconceput să nu menţionăm opiniile unor teologi cu totul remarcabili precum Mitropolitul Antonie de Suroj sau arhimandritul Sofronie Saharov, care au ştiut să găsească răspunsuri la problemele arzătoare ale omului contemporan, din zilele noastre, rămânând în acelaşi timp întru totul fideli Tradiţiei patristice, probleme ce nu coincid nici pe departe cu cele ce preocupau spiritele omeneşti în veacul al IV-lea. Dogmatica ortodoxă nu poate fi redusă la o simplă repetare a ceea ce a fost spus deja de Părinţii din vechime. Desigur, nu este vorba despre o reinterpretare a dogmelor, ci de o interpretare înnoită a acestora datorită căreia experienţa de viaţă a creştinului din zilele noastre devine una cu sistemul dogmatic. Întemeiată pe experienţa spirituală, străină de orice raţionalism sau scolastică, teologia ortodoxă rămâne şi în zilele noastre la fel de vie şi de activă ca în veacurile trecute. Întrebările pe care şi le pune omul din zilele noastre sunt aceleaşi ca odinioară: ce este adevărul? Unde este sensul vieţii? Cum să găsim fericirea? Cum să dobândim fericirea cea veşnică? Creştinismul nu urmăreşte să pună punctul pe i, inventariind până la epuizare toate întrebările sufletului omenesc. El revelează însă o realitate diferită, ce depăşeşte în aşa măsură tot ceea ce ne înconjoară în această viaţă pământească încât, odată confruntat cu ea, omul îşi uită întrebările şi perplexităţile, deoarece sufletul lui este în contact cu divinul şi tace în prezenţa tainei pe care nici un cuvânt omenesc nu este în stare să-l exprime. Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk Vezi mai mult
  107. Sfântul Petru Damaschinul – monah bizantin şi teolog duhovnicesc

    Sfântul Petru Damaschinul – monah bizantin şi teolog duhovnicesc

    34,00 RON

    În introducerea sa la tratatul Sfântului Petru Damaschinul Spre aducere aminte către propriul suflet, Sfântul Nicodim Aghioritul îl numeşte pe Petru „o comoară de înţelepciune şi cunoştinţă dumnezeiască”. Am încercat să demonstrez în această carte că afirmaţia lui Nicodim este adevărată. Programul duhovnicesc al lui Petru Damaschinul era în mod limpede adresat tuturor oamenilor – atât monahi, cât şi nemonahi. Petru afirmă că teologia sa duhovnicească nu este o carte „cum să…” despre nevoinţele vieţii duhovniceşti. Învăţătura sa are în vedere mântuirea întregii omeniri. Spre deosebire de mare parte din literatura monahală bizantină dintre secolele XII şi XIV, contribuţia lui Petru la monahismul bizantin nu este instituţională sau legislativă. Mai degrabă, duhovnicească. Iar viaţa duhovnicească nu reprezintă doar modul în care omul trăieşte, monah sau nemonah. În opinia Sfântului Petru Damaschinul, viaţa duhovnicească nu are decât un singur scop, unirea cu Dumnezeu. Vezi mai mult
  108. Viaţa Sfântului Ioan Iacob Hozevitul - pentru copii
  109. Buchet muzical
  110. Un călugăr putnean mitropolit al Transilvaniei. Sfântul Ierarh şi Mărturisitor Ilie Iorest
  111. Undeva într-o sihăstrie...

    Undeva într-o sihăstrie...

    6,00 RON

    Alexandru Lascarov-Moldovanu se înscrie printre intelectualii României uitaţi sau puţin cunoscuţi. A trăit în perioada 1885-1971, fiind apreciat, la timpul său, ca slujitor al legii, politician, scriitor, publicist, traducător. În toată viaţa sa exemplară şi prin toată opera sa, Alexandru Lascarov-Moldovanu s-a învrednicit a se face Domnului „slavoslovitor”. Multe din scrierile sale de meditaţie patristică, originale, rămase în manuscris, sunt învăluite în hlamidă literar-moralizatoare și se disting printr-un stil euharistic, specific şi inconfundabil; adevărate „mărgăritare”, care-şi cer dreptul spre lumină, spre a fi aşezate ală­turi de marea noastră literatură duhovnicească. Aceste zămisliri sunt „mângâietoare de suflet” şi-l recomandă pe Alexandru Lascarov-Moldovanu ca pe un adevărat mistagog de secol al XX-lea. Livia Ciupercă Adesea, în nopţi de nesomn, în nopţi de viscole sufleteşti, am călătorit cu gândul spre sihăstria din adâncul ascuns de munte, trecând pe la peştera lui Anatolie, stând de vorbă cu preacuvioşii Nicanor şi Agatanghel, pătrun­zând în biserica tăcută şi chemătoare sau urcându-mă, pe culme, în lumina a-tot-biruitoare şi vorbind cu tinerii plini de voie bună, care se duceau în căutarea frumuseţii. Şi din toate luam puteri, cu care să birui ameninţarea răului. Şi iată, apele talazului prinzând oarecare potolire, iar inima mea sim]ind datoria de recunoştinţă, am prins în mâna condeiului şi am scris, cu ajutorul lui Dumnezeu, rândurile aces­tea, ca, poate, şi alţii citindu-le, să capete şi ei puteri în vâltoarea luptei acestei vieţi. Alexandru Lascarov-Moldovanu Vezi mai mult
  112. Sfântul Paisie și ucenicii lui în Sfântul Munte și în Mănăstirea Simonopetra

    Sfântul Paisie și ucenicii lui în Sfântul Munte și în Mănăstirea Simonopetra

    10,00 RON

    Scrierea părintelui ieromonah Theologos, întemeiată pe manuscrise din arhiva Mănăstirii athonite Simonopetra, vine să întregească şi să confirme mărimea fenomenului spiritual din sec. al XVIII-lea ce are ca factor principal persoana haris­matică a Starețului Paisie Velicikovski. Publicată în cadrul unei sesiuni de comunicări științifice dedicată Mitropolitului Macarie al Corintului – un apropiat al Cuviosului Paisie –, aceasta prezintă figura duhovnicească a Starețului Paisie Velicikovski, aducând nou, pe de o parte, informații mai puțin cunoscute cu privire la viața sa din Sfântul Munte – în special aşezarea pentru puțin timp în Mănăstirea Simo­nopetra – iar pe de altă parte referințe ce au în vedere legătura duhovnicească dintre acesta şi Sfântul Macarie al Corintului în ceea ce priveşte activitatea editorial-duhovnicească filocalică. Ieromonah Nathanael Neacșu Vezi mai mult
  113. Scenete versificate după pildele evanghelice
  114. Imnele Sfinţilor Martiri Brâncoveni

    Imnele Sfinţilor Martiri Brâncoveni

    30,00 RON

    Decapitat pentru mărturisirea neabătută a credinţei sale în Hristos, Brâncoveanu se înrudeşte în jertfa sa cu Sfântul Ioan Botezătorul, devenind şi el un prodrom al Fiului lui Dumnezeu (Imnul lui Constantin Brâncoveanu – Imnele Bucuriei). Întru Adevărul, viaţa lui Brâncoveanu începe cu adevărat după decapitare. O viaţă care luminează ţara-i aşezată în Biserică. Lutul trupesc a fost transfigurat în lumină. Sunt multe feluri de a muri eroic şi de a fi cinstit şi plâns ca atare de ai tăi, dar cu totul altceva este să mori pentru credinţă, pentru Înviere. Dacă Avraam a fost cinstit şi lăudat de Dumnezeu pentru că nu a pregetat întru jertfirea unicului fiu, cu cât mai mult Brâncoveanu pentru cei patru fii ai lui, a căror jertfă a fost şi împlinită (Opţiunea lui Brâncoveanu – I.Ț.R.). Este el un exponent şi un trimis la cer al neamului său, neam căruia, primind suferinţele cu răbdare nesfârşită, precum Iov, i se înapoiază apoi, ca şi aceluia, totul, adică viaţa veşnică (Opţiunea lui Brâncoveanu – Imnele Ţării Româneşti). [...] Trupurile martirilor Brâncoveni au devenit pâini de jertfă, înrudite îndeaproape cu trupul-pâine al lui Hristos. Martirii Brâncoveni sunt mlădiţe ale Crucii lui Hristos – Pom al Vieţii (Imnul lui Constantin Brâncoveanu – Imnele Moldovei). Şi capătă încărcătură euharistică, de Pâine, Vin şi Cuvânt: Şi nouă de-acuma pâinea pustiei îngăduită De când în saci de grâu-i o cupă tăinuită Şi foametea nu se mai poate-ascunde De faţa Pânii Fiului niciunde. (Oratoriul lui Constantin Brâncoveanu şi al fiilor săi – Imnele Putnei) Costion NICOLESCU Vezi mai mult
  115. Sâmbăta lui Lazăr
  116. Iubirea de aproapele - ajutor pentru bucuria vieţii

    Iubirea de aproapele - ajutor pentru bucuria vieţii

    5,00 RON

    „Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se știe iubit și când iubește, când își revarsă iubirea din sufletul său. Adevărul este că noi nu trăim la tensiunea iubirii, nici nu ne dirijăm totdeauna după porunca lui Dumnezeu. Cei mai mulți dintre noi, chiar credincioși fiind, știm de porunca lui Dumnezeu, de porunca iubirii și cinstirii, dar, în general, ne manifestăm spontan. Nu suntem nici urâtori, nici iubitori. Chiar spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că noi suntem, cumva, la mijlocul dintre iubire și ură. Avem capacitatea de a iubi, dar nu iubim încontinuu. Avem capacitatea de a urî și urâm când ne vine nouă să urâm. Cel ce nu iubește nu însemnă neapărat că urăște. Se află așa, cumva, la cota zero, acolo unde e confluența, punctul de întâlnire dintre negativ și pozitiv. Putem să mergem și înspre rău, putem să mergem și înspre bine. Cei mai mulți însă dintre noi iubim în mod spontan. În orice caz, nu se poate spune că am ajuns la măsura aceea, încât din sufletul nostru să se reverse tot timpul iubire, ci permanent noi suntem într-o situație în care putem și să iubim, și să urâm; iar dacă am trecut pe versantul iubirii, nu mai putem să urâm. De pildă, în Pateric, se spune despre un părinte că, din prea multă bunătate, nu știa ce mai e răutatea. Ori noi, uneori, din prea multă răutate, nu mai putem lucra bunătatea, adică amestecăm lucruri rele și în lucrurile bune.” Părintele Teofil Părăian Vezi mai mult
  117. Tineretul ortodox şi societatea modernă

    Tineretul ortodox şi societatea modernă

    3,00 RON

    „Biserica, în zilele noastre, are misiunea de a descoperi lumii dragostea cea părintească a lui Dumnezeu. Citind Sfânta Scriptură, vedem că Dumnezeu vorbește adeseori despre tinerețe. Mai întâi, amintește despre tinerețea lui Israel, iar aceasta ne apare, la o primă vedere, ca o realitate fragilă. În Psalmi se spune undeva că inima omului este înclinată spre cele rele încă din tinerețe. Un alt psalm vorbește despre greșelile tinereții, iar Sfântul Apostol Pavel, în Epistola a II-a către Timotei, ne îndeamnă să fugim de ispitele, de fluctuațiile ei. Însă, în Sfânta Scriptură, Dumnezeu vorbește și despre suferința tinereții. De pildă, în Psalmul 87, psalmistul spune: «Sărac sunt eu și în osteneli din tinerețile mele» sau, în alt psalm, zice: «Din tinerețile mele mă prigonesc cei ce-mi voiesc mie rele». Prin urmare, după cum am văzut în aceste texte, e limpede mărturia că tineretul are nevoie de îndrumare părintească, de ocrotire. În Psalmul 118, cel mai lung psalm, pe care, desigur, îl cunoașteți, se pune problema modalității prin care să ne păstrăm o tinerețe curată. Al doilea aspect pe care aș vrea să-l subliniez e că, în Sfânta Scriptură, tinerețea nu e prezentată doar ca o realitate fragilă, ci ca o perioadă de dobândire a înțelepciunii. Sfânta Scriptură mărturisește: «Tinerețea Îl caută pe Dumnezeu». În Cartea Înțelepciunii lui Solomon se spune: «Din tinerețile mele Îl caut pe Domnul». În același timp, din ceea ce vedem în Sfânta Scriptură înțelegem că și Dumnezeu îi caută pe tineri. În Psalmul 70, psalmistul mărturisește Domnului: «Dumnezeule, m-ai învățat din tinerețile mele».” Pr. Prof. Dr. Marc-Antoine Costa de Beauregard Vezi mai mult
  118. Adevărata pocăinţă întăreşte unitatea Bisericii

    Adevărata pocăinţă întăreşte unitatea Bisericii

    5,00 RON

    „Elementul esențial al pocăinței este tocmai partea de final a aceluiași cuvânt: «căința», laolaltă cu ale ei componente: rugăciunea, cererea de iertare, postul cu metanii, faptele bune, compensatoare a răului pe care le-ai făcut (dacă ai făcut cuiva rău, în compensație, fă-i mai mult bine decât răul pe care l-ai săvârșit), jertfă personală (care s-ar traduce prin milostenie: a da ceva de la gura ta, din buzunarul tău, din munca ta pentru greșeala pe care ai săvârșit-o). Această jertfă eliberează de coșmarul greșelii. Cum am descrie noi căința? Este un simplu exercițiu intelectual căința? E de ajuns, oare, să conștientizăm că am greșit, doar așa, la nivel informativ? Să zicem că e ceva, dar nu totul. Trebuie să conștientizăm greșeala, trebuie să înțelegem că am încălcat legea morală și că, încălcând-o, se cuvine a repara cumva. Dacă nu o reparăm, rămânem vinovați. Dar atunci apare un nou sentiment, începutul căinței: părerea de rău. Prin urmare, dincolo de atitudinea intelectuală de care am vorbit, apare, dintr-odată, ceva în plus, o zvâcnire în inimă, care este părerea de rău, sau alta, mai mică: «ar trebui să-mi pară rău». Nici aceasta nu e de neglijat, deoarece, deși se află încă la nivelul intelectului, e un pas înainte spre căință, e pe cale să se transforme într-un simțământ al inimii.” Mitropolitul Antonie Plămădeală Vezi mai mult
  119. Stareţul Lev de la Optina
  120. Stareţul Iosif de la Optina
  121. Teologia numelor divine din Vechiul Testament

    Teologia numelor divine din Vechiul Testament

    34,00 RON

    Numele face trimitere la persoană. În cultul creștin ortodox, la fiecare dintre cele șapte Sfinte Taine, credinciosul este prezent fizic și îi este pronunțat numele. De asemenea, numele se pomenește și în cadrul sfintelor ierurgii și la rugăciunile personale. După cum se vede din Vechiul Testament, numele primit la naștere de un copil poate fi un indiciu care vorbește despre starea socială din țară la momentul nașterii (Icabod înseamnă „s-a dus slava lui Israel” – I Reg. 1, 21), de un eveniment semnificativ din viața pruncului (Moise înseamnă „scos din apă” – Ieș. 2, 10), sau despre altceva. Perspectiva „profetică” înscrisă în nume era o carac­teristică des întâlnită în timpul biblic, căci numele „vorbea” de menirea pe care copilul avea să o aibă în Israel (Iosua însemnând „Domnul este salvarea”, iar Ioan, „Dumnezeu S-a milostivit”). Serghie Bulgakov scrie că „numele este o putere, o ener­gie, este Cuvântul întrupat. El ne arată o întrupare cu totul deosebită a Cuvântului, a Cărui taină este de neînțeles, ca și toată existența ce se naște, împlinind po­run­ca dumnezeiască: să fie! [...] Întruparea dumne­zeiască presupune întruparea omenească prin nume. Omul primește un nume și se întrupează într-un nume”. Cultul creștin are în centrul său cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi. De aceea, fie că este vorba de rugăciunea de laudă, de mulțumire sau de cerere, Acestea sunt invocate prin intermediul numelor scripturistice. A cu­noaș­te numele Dumnezeului Căruia ne închinăm înseamnă a cunoaște însușirile cu care El S-a descoperit și astfel, cunoașterea devine cale spre credință. Pr. Dr. Cristian Prilipceanu Vezi mai mult
  122. Pocăința în Antichitatea târzie. Asceza la Părinții Răsăriteni și organizarea vieții creștine (cca 400-650 d.Hr.)

    Pocăința în Antichitatea târzie. Asceza la Părinții Răsăriteni și organizarea vieții creștine (cca 400-650 d.Hr.)

    38,00 RON

    Una dintre marile frumuseţi ale Ortodoxiei este că „glasul celui ce strigă în pustie” nu a tăcut niciodată: este un glas care a stăruit, o neîncetată chemare la pocăinţa profundă, trăită, pusă în lucrare de părinţii şi maicile noastre în Hristos de-a lungul veacurilor. Pentru teologia ortodoxă nu există o reconciliere sau iertare autentică în afara comuniunii cu persoana lui Iisus Hristos. Pocăinţa este atât prima poruncă a lui Hristos („Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!”), cât şi primul Său dar pentru noi, de vreme ce tăria pentru împlinirea poruncilor Sale ne este în cele din urmă dăruită de El. Doar când vom conştientiza faptul că pocăinţa este un dar, şi nu o poruncă împovărătoare, vom înţelege cum sfinţii monahi ai Bisericii în special puteau vorbi cu atâta bucurie şi râvnă despre tema pocăinţei. Ei chiar au trăit-o şi au înţeles că acest dar al pocăinţei include nu doar simpla pocăinţă pentru propriile greşeli, ci rugăciune de căinţă pentru aproapele lor şi pentru lumea întreagă. Aceasta este pocăinţa după modelul Hristos (temă dezvoltată pe larg în acest studiu), o intrare în taina Pătimirii voluntare a lui Hristos pentru mântuirea tuturor. Alexis Torrance Vezi mai mult
  123. 24 de cuvinte despre viața duhovnicească

    24 de cuvinte despre viața duhovnicească

    34,00 RON

    „Unii se minunează cum de mulți dintre creştini nu iubesc pe Hristos. De fapt, a iubi pe Hristos nu înseamnă altceva decât a păzi poruncile Lui, după cum a zis: «Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel ce Mă iubește» (In 14, 21). Prin urmare, cel ce nu păzește poruncile Lui și spune: «Iubesc pe Hristos» nu săvârșește adevărul. Creștinul care nu-L slăvește pe Dumnezeu prin făptuirea rânduielilor Lui și prin păzirea poruncilor Lui nu este cu nimic mai prejos decât cei ce nu cred în Hristos, dacă nu cumva este mai rău decât aceia.” Sfântul Simeon Noul Teolog Vezi mai mult
  124. Sfârşitul omului şi al lumii între adevăr şi utopie: eshatologie şi erezie
  125. Teologia ortodoxă și arta cuvântului. Introducere în teoria literaturii - vol. III. Genul dramatic. Receptarea operei literare

    Teologia ortodoxă și arta cuvântului. Introducere în teoria literaturii - vol. III. Genul dramatic. Receptarea operei literare

    38,00 RON

    Cartea aceasta a fost concepută ca un tratat elementar despre noțiunile fundamentale cu care operează teoria literaturii, în special despre relațiile complexe dintre ele. Orice tratat elementar îl introduce pe lector în domeniul celor mai utilizate noțiuni ale unui anumit domeniu științific. De aceea, țelul explicativ al unui tratat elementar este asociat cu cel didactic. Un tratat elementar nu tinde să epuizeze problemele pe care le evocă, pentru că acest fapt nu este posibil. Urmărește însă prezentarea precisă, clară, sistematică, argumentată, mai ales, a problemelor asupra cărora se oprește. Orice tratat elementar se adresează în primul rând celor ce doresc să facă primii pași pe tărâmul unei științe sau discipline științifice. De aceea, urmând unor modele didactice consacrate, explicațiile din acest tratat trec, în mod consecvent, de la definiții la exemple, de la cauze la efecte, de la empiric la teoretic și de la simplu la complex. Orice manual elementar este elaborat pentru a explica, respectiv pentru a clarifica, ceea ce pare obscur, complicat, aglomerat, încurcat, enigmatic. Mai precis, a explica înseamnă a evidenția cauzele, modul de funcționare și laturile semnificative ale unui fenomen. În cazul nostru, fenomenul literar este discutat sistematic, dintr-o perspectivă consecvent teoretică, pentru a fi mai bine înțeles în sine și în relațiile sale cu alte manifestări ale artei și ale vieții sociale și spirituale. Sunt relații constante între datele de ordin general degajate de texte (mai ales acestea sunt urmărite în cazul demersurilor teoretice) și lungi serii de fenomene din afara lor. În acest sens, realitățile intrinseci și extrinseci ale fenomenelor literare sunt corelate cu variate semnificații, cauze și efecte. Din relația logică între explanans (ceea ce explică) și explanandum (ceea ce trebuie explicat) rezultă legi generale și particulare pe care teoria le urmărește, le discută și le exemplifică. Mai ales explicația funcțională pune puternic în lumină ceea ce este specific, dar și dinamic, viu, producător de consecințe în variate domenii ale realului. Raportările la situația actuală a literaturii române și universale domină explicațiile și teoretizările ordonate sistematic și abundent exemplificate din acest tratat. Faptul este firesc. Orice tratat demn de acest nume este conceput și organizat ca un organon (instrumentum) al intervenției noastre în masa enormă, în continuă evoluție și prefacere, a faptelor la care face trimitere. Faptul că teoria literaturii a fost în ultima jumătate de secol unul dintre cele mai active domenii ale științei din țara noastră și de pe întregul continent european se impune cu forța celei mai clare evidențe. În aceste condiții, un nou tratat (un nou manual) despre aspectele generale ale artei cuvântului nu poate și nu trebuie să epuizeze toate problemele pe care teoria literară actuală le pune în fața iubitorilor de frumos. Acest tratat nu poate fi decât selectiv. El a fost conceput ca o Introducere în domeniul pe care îl abordăm. Acest fapt determină alegerea problemelor discutate, dispunerea lor în ansamblul tratatului, succesiunea logică a demonstrațiilor și, mai ales, concluziile spre care el tinde. Concluziile noastre sunt strâns legate de viziunea spiritualistă (teologică) a artei, în general, și a literaturii, în special, la care am aderat în tot ceea ce am scris. Este o viziune asociată cu convingerile noastre despre măreția, frumusețea, originalitatea profundă și valorile nemuritoare ale literaturii române. Este o viziune ce face în mod consecvent trimitere la tratatul Prelegeri de estetica Ortodoxiei. Estetica edificată de noi și teoria literaturii pe care o propunem acum pot fi înțelese mai bine prin raportare la procesul actual de decădere a cugetării imanentiste. Acest proces s-a impus concomitent cu resurecția puternică a spiritualității patristice, respectiv scolastice. Este o resurecție desfășurată pe numeroase planuri ale cercetării, care influențează în mod firesc discursul științific dedicat problemelor specifice puse de teoria literaturii. Propunând acest tratat (acest manual) publicului cititor, ne apare clar faptul că afirmațiile din diversele capitole prin care încercăm să evocăm aspectele generale revelate de fenomenul literar nu epuizează realitatea la care el se referă. Am introdus în acest tratat (în acest manual) numeroase concepte și principii noi, pe care le considerăm apte să reflecte în mod adecvat aspectele generale ale literaturii ca artă a cuvântului. Acest fapt ne-a îndemnat să ne gândim la: Johann Gottlieb Fichte (1782-1814), filosof romantic reprezentativ și profesor la Universitatea din Berlin, care în Doctrina științei (Die Wissenschaftslehre (postum, 1934)) afirma convingerea că în efortul îndârjit, mereu reluat, de aducere a diverselor aspecte ale existenței la unitatea gândirii, a înțelege înseamnă „a raporta la sine orice realitate”. O teorie, ca vedere a minții, cum spun Sfinții Părinți și Scriitori Bisericești, oricât ar fi ea de elaborată și de nuanțată, este doar un model posibil, abstract, o construcție ideală, imperfectă (dar perfectibilă), un sistem ipotetic, o reprezentare a unui anumit domeniu al realității. A suprapune, în mod perfect, o teorie peste acel domeniu al realității la care ea se referă nu este cu putință. O teorie, oricât ar fi ea de elaborată, de rafinată sub aspect conceptual, și de insistent speculativă, nu este, nu poate fi, perfectă. Ea este perfectibilă. De aceea în legătură cu un anumit domeniu al realului, în cazul nostru al literaturii, rațiunea speculativă poate edifica mai multe explicații abstracte, mai multe imagini, respectiv mai multe teorii. Unele teorii sunt convergente. Altele se contrazic. Teoriile nu oferă certitudini definitive, irefutabile. Oferă însă explicații care pot deveni sugestii, acte anticipatoare, ale demersurilor noastre în raport cu un anumit aspect al realității. De aceea se spune că practica validează teoria. Și tot de aceea se mai spune că teoria are nu numai un rol explicativ, ci și unul predictiv. Acest fapt ne îndeamnă să ne gândim la motivele pentru care în cultura română și europeană au fost elaborate până acum numeroase teorii literare, cu o capacitate mai mare sau mai restrânsă de cuprindere explicativă (speculativă) a artei cuvântului. Vezi mai mult
  126. Teologia ortodoxă și arta cuvântului. Introducere în teoria literaturii - vol. II. Genul epic. Genul liric

    Teologia ortodoxă și arta cuvântului. Introducere în teoria literaturii - vol. II. Genul epic. Genul liric

    51,50 RON

    Cartea aceasta a fost concepută ca un tratat elementar despre noțiunile fundamentale cu care operează teoria literaturii, în special despre relațiile complexe dintre ele. Orice tratat elementar îl introduce pe lector în domeniul celor mai utilizate noțiuni ale unui anumit domeniu științific. De aceea, țelul explicativ al unui tratat elementar este asociat cu cel didactic. Un tratat elementar nu tinde să epuizeze problemele pe care le evocă, pentru că acest fapt nu este posibil. Urmărește însă prezentarea precisă, clară, sistematică, argumentată, mai ales, a problemelor asupra cărora se oprește. Orice tratat elementar se adresează în primul rând celor ce doresc să facă primii pași pe tărâmul unei științe sau discipline științifice. De aceea, urmând unor modele didactice consacrate, explicațiile din acest tratat trec, în mod consecvent, de la definiții la exemple, de la cauze la efecte, de la empiric la teoretic și de la simplu la complex. Orice manual elementar este elaborat pentru a explica, respectiv pentru a clarifica, ceea ce pare obscur, complicat, aglomerat, încurcat, enigmatic. Mai precis, a explica înseamnă a evidenția cauzele, modul de funcționare și laturile semnificative ale unui fenomen. În cazul nostru, fenomenul literar este discutat sistematic, dintr-o perspectivă consecvent teoretică, pentru a fi mai bine înțeles în sine și în relațiile sale cu alte manifestări ale artei și ale vieții sociale și spirituale. Sunt relații constante între datele de ordin general degajate de texte (mai ales acestea sunt urmărite în cazul demersurilor teoretice) și lungi serii de fenomene din afara lor. În acest sens, realitățile intrinseci și extrinseci ale fenomenelor literare sunt corelate cu variate semnificații, cauze și efecte. Din relația logică între explanans (ceea ce explică) și explanandum (ceea ce trebuie explicat) rezultă legi generale și particulare pe care teoria le urmărește, le discută și le exemplifică. Mai ales explicația funcțională pune puternic în lumină ceea ce este specific, dar și dinamic, viu, producător de consecințe în variate domenii ale realului. Raportările la situația actuală a literaturii române și universale domină explicațiile și teoretizările ordonate sistematic și abundent exemplificate din acest tratat. Faptul este firesc. Orice tratat demn de acest nume este conceput și organizat ca un organon (instrumentum) al intervenției noastre în masa enormă, în continuă evoluție și prefacere, a faptelor la care face trimitere. Faptul că teoria literaturii a fost în ultima jumătate de secol unul dintre cele mai active domenii ale științei din țara noastră și de pe întregul continent european se impune cu forța celei mai clare evidențe. În aceste condiții, un nou tratat (un nou manual) despre aspectele generale ale artei cuvântului nu poate și nu trebuie să epuizeze toate problemele pe care teoria literară actuală le pune în fața iubitorilor de frumos. Acest tratat nu poate fi decât selectiv. El a fost conceput ca o Introducere în domeniul pe care îl abordăm. Acest fapt determină alegerea problemelor discutate, dispunerea lor în ansamblul tratatului, succesiunea logică a demonstrațiilor și, mai ales, concluziile spre care el tinde. Concluziile noastre sunt strâns legate de viziunea spiritualistă (teologică) a artei, în general, și a literaturii, în special, la care am aderat în tot ceea ce am scris. Este o viziune asociată cu convingerile noastre despre măreția, frumusețea, originalitatea profundă și valorile nemuritoare ale literaturii române. Este o viziune ce face în mod consecvent trimitere la tratatul Prelegeri de estetica Ortodoxiei. Estetica edificată de noi și teoria literaturii pe care o propunem acum pot fi înțelese mai bine prin raportare la procesul actual de decădere a cugetării imanentiste. Acest proces s-a impus concomitent cu resurecția puternică a spiritualității patristice, respectiv scolastice. Este o resurecție desfășurată pe numeroase planuri ale cercetării, care influențează în mod firesc discursul științific dedicat problemelor specifice puse de teoria literaturii. Propunând acest tratat (acest manual) publicului cititor, ne apare clar faptul că afirmațiile din diversele capitole prin care încercăm să evocăm aspectele generale revelate de fenomenul literar nu epuizează realitatea la care el se referă. Am introdus în acest tratat (în acest manual) numeroase concepte și principii noi, pe care le considerăm apte să reflecte în mod adecvat aspectele generale ale literaturii ca artă a cuvântului. Acest fapt ne-a îndemnat să ne gândim la: Johann Gottlieb Fichte (1782-1814), filosof romantic reprezentativ și profesor la Universitatea din Berlin, care în Doctrina științei (Die Wissenschaftslehre (postum, 1934)) afirma convingerea că în efortul îndârjit, mereu reluat, de aducere a diverselor aspecte ale existenței la unitatea gândirii, a înțelege înseamnă „a raporta la sine orice realitate”. O teorie, ca vedere a minții, cum spun Sfinții Părinți și Scriitori Bisericești, oricât ar fi ea de elaborată și de nuanțată, este doar un model posibil, abstract, o construcție ideală, imperfectă (dar perfectibilă), un sistem ipotetic, o reprezentare a unui anumit domeniu al realității. A suprapune, în mod perfect, o teorie peste acel domeniu al realității la care ea se referă nu este cu putință. O teorie, oricât ar fi ea de elaborată, de rafinată sub aspect conceptual, și de insistent speculativă, nu este, nu poate fi, perfectă. Ea este perfectibilă. De aceea în legătură cu un anumit domeniu al realului, în cazul nostru al literaturii, rațiunea speculativă poate edifica mai multe explicații abstracte, mai multe imagini, respectiv mai multe teorii. Unele teorii sunt convergente. Altele se contrazic. Teoriile nu oferă certitudini definitive, irefutabile. Oferă însă explicații care pot deveni sugestii, acte anticipatoare, ale demersurilor noastre în raport cu un anumit aspect al realității. De aceea se spune că practica validează teoria. Și tot de aceea se mai spune că teoria are nu numai un rol explicativ, ci și unul predictiv. Acest fapt ne îndeamnă să ne gândim la motivele pentru care în cultura română și europeană au fost elaborate până acum numeroase teorii literare, cu o capacitate mai mare sau mai restrânsă de cuprindere explicativă (speculativă) a artei cuvântului. Vezi mai mult
  127. Teologia ortodoxă și arta cuvântului. Introducere în teoria literaturii - vol. I. Aspecte generale. Personajul în literatură

    Teologia ortodoxă și arta cuvântului. Introducere în teoria literaturii - vol. I. Aspecte generale. Personajul în literatură

    48,00 RON

    Cartea aceasta a fost concepută ca un tratat elementar despre noțiunile fundamentale cu care operează teoria literaturii, în special despre relațiile complexe dintre ele. Orice tratat elementar îl introduce pe lector în domeniul celor mai utilizate noțiuni ale unui anumit domeniu științific. De aceea, țelul explicativ al unui tratat elementar este asociat cu cel didactic. Un tratat elementar nu tinde să epuizeze problemele pe care le evocă, pentru că acest fapt nu este posibil. Urmărește însă prezentarea precisă, clară, sistematică, argumentată, mai ales, a problemelor asupra cărora se oprește. Orice tratat elementar se adresează în primul rând celor ce doresc să facă primii pași pe tărâmul unei științe sau discipline științifice. De aceea, urmând unor modele didactice consacrate, explicațiile din acest tratat trec, în mod consecvent, de la definiții la exemple, de la cauze la efecte, de la empiric la teoretic și de la simplu la complex. Orice manual elementar este elaborat pentru a explica, respectiv pentru a clarifica, ceea ce pare obscur, complicat, aglomerat, încurcat, enigmatic. Mai precis, a explica înseamnă a evidenția cauzele, modul de funcționare și laturile semnificative ale unui fenomen. În cazul nostru, fenomenul literar este discutat sistematic, dintr-o perspectivă consecvent teoretică, pentru a fi mai bine înțeles în sine și în relațiile sale cu alte manifestări ale artei și ale vieții sociale și spirituale. Sunt relații constante între datele de ordin general degajate de texte (mai ales acestea sunt urmărite în cazul demersurilor teoretice) și lungi serii de fenomene din afara lor. În acest sens, realitățile intrinseci și extrinseci ale fenomenelor literare sunt corelate cu variate semnificații, cauze și efecte. Din relația logică între explanans (ceea ce explică) și explanandum (ceea ce trebuie explicat) rezultă legi generale și particulare pe care teoria le urmărește, le discută și le exemplifică. Mai ales explicația funcțională pune puternic în lumină ceea ce este specific, dar și dinamic, viu, producător de consecințe în variate domenii ale realului. Raportările la situația actuală a literaturii române și universale domină explicațiile și teoretizările ordonate sistematic și abundent exemplificate din acest tratat. Faptul este firesc. Orice tratat demn de acest nume este conceput și organizat ca un organon (instrumentum) al intervenției noastre în masa enormă, în continuă evoluție și prefacere, a faptelor la care face trimitere. Faptul că teoria literaturii a fost în ultima jumătate de secol unul dintre cele mai active domenii ale științei din țara noastră și de pe întregul continent european se impune cu forța celei mai clare evidențe. În aceste condiții, un nou tratat (un nou manual) despre aspectele generale ale artei cuvântului nu poate și nu trebuie să epuizeze toate problemele pe care teoria literară actuală le pune în fața iubitorilor de frumos. Acest tratat nu poate fi decât selectiv. El a fost conceput ca o Introducere în domeniul pe care îl abordăm. Acest fapt determină alegerea problemelor discutate, dispunerea lor în ansamblul tratatului, succesiunea logică a demonstrațiilor și, mai ales, concluziile spre care el tinde. Concluziile noastre sunt strâns legate de viziunea spiritualistă (teologică) a artei, în general, și a literaturii, în special, la care am aderat în tot ceea ce am scris. Este o viziune asociată cu convingerile noastre despre măreția, frumusețea, originalitatea profundă și valorile nemuritoare ale literaturii române. Este o viziune ce face în mod consecvent trimitere la tratatul Prelegeri de estetica Ortodoxiei. Estetica edificată de noi și teoria literaturii pe care o propunem acum pot fi înțelese mai bine prin raportare la procesul actual de decădere a cugetării imanentiste. Acest proces s-a impus concomitent cu resurecția puternică a spiritualității patristice, respectiv scolastice. Este o resurecție desfășurată pe numeroase planuri ale cercetării, care influențează în mod firesc discursul științific dedicat problemelor specifice puse de teoria literaturii. Propunând acest tratat (acest manual) publicului cititor, ne apare clar faptul că afirmațiile din diversele capitole prin care încercăm să evocăm aspectele generale revelate de fenomenul literar nu epuizează realitatea la care el se referă. Am introdus în acest tratat (în acest manual) numeroase concepte și principii noi, pe care le considerăm apte să reflecte în mod adecvat aspectele generale ale literaturii ca artă a cuvântului. Acest fapt ne-a îndemnat să ne gândim la: Johann Gottlieb Fichte (1782-1814), filosof romantic reprezentativ și profesor la Universitatea din Berlin, care în Doctrina științei (Die Wissenschaftslehre (postum, 1934)) afirma convingerea că în efortul îndârjit, mereu reluat, de aducere a diverselor aspecte ale existenței la unitatea gândirii, a înțelege înseamnă „a raporta la sine orice realitate”. O teorie, ca vedere a minții, cum spun Sfinții Părinți și Scriitori Bisericești, oricât ar fi ea de elaborată și de nuanțată, este doar un model posibil, abstract, o construcție ideală, imperfectă (dar perfectibilă), un sistem ipotetic, o reprezentare a unui anumit domeniu al realității. A suprapune, în mod perfect, o teorie peste acel domeniu al realității la care ea se referă nu este cu putință. O teorie, oricât ar fi ea de elaborată, de rafinată sub aspect conceptual, și de insistent speculativă, nu este, nu poate fi, perfectă. Ea este perfectibilă. De aceea în legătură cu un anumit domeniu al realului, în cazul nostru al literaturii, rațiunea speculativă poate edifica mai multe explicații abstracte, mai multe imagini, respectiv mai multe teorii. Unele teorii sunt convergente. Altele se contrazic. Teoriile nu oferă certitudini definitive, irefutabile. Oferă însă explicații care pot deveni sugestii, acte anticipatoare, ale demersurilor noastre în raport cu un anumit aspect al realității. De aceea se spune că practica validează teoria. Și tot de aceea se mai spune că teoria are nu numai un rol explicativ, ci și unul predictiv. Acest fapt ne îndeamnă să ne gândim la motivele pentru care în cultura română și europeană au fost elaborate până acum numeroase teorii literare, cu o capacitate mai mare sau mai restrânsă de cuprindere explicativă (speculativă) a artei cuvântului. Vezi mai mult
  128. Antropocentrism și teocentrism în opera Părintelui Dumitru Stăniloae

    Antropocentrism și teocentrism în opera Părintelui Dumitru Stăniloae

    22,00 RON

    Antropologia şi hristologia sunt interdependente. Modul de a te raporta la Hristos determină modul de a te raporta la om. Chipul unic al acestuia din urmă e descoperit datorită existenţei lui Hristos. Viziunea an­tropologiei naturaliste este, din punct de vedere religios, o consecinţă a unui nestorianism dualist în care precumpăneşte mai întâi latura divină a lui Hris­tos, ca mai apoi, să se ajungă la un umanism revoltat, la o antropologie natura­listă. Nestorianismul acesta derivă apoi într-un monofizitism uman, urmând cro­no­logic după tendinţa acaparatoare a unuia divin. De curând, antropozofia căuta să lege lumea spirituală de antropologie, dar o făcea eronat, cu preţul unui eşec. Rudolf Steiner, A. Besant sau E. Blavatsky distrug integritatea chipului uman, stratificându-l prin compromisul cu evoluţionismul. Lipsa libertăţii este con­secinţa directă a acestei viziuni despre om. Antropologia creştină e antropocentrică la modul autentic, pentru că e teocentrică. Ea are în vedere pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, şi nu na­tura, ceea ce ar nega caracterul personal al omului. Ca atare, am considerat că opera unuia dintre cei mai prestigioşi teologi ai secolului al XX-lea, Dumitru Stă­niloae, este cât se poate de concludentă, prin pertinenţa judecăţilor sale, în pri­vinţa stabilirii sensului vieţii umane şi a modalităţilor în care poate fi atins, având avantajul urmării cu fidelitate, dar nu pasiv, ci creator, a surselor spiritua­li­tăţii patristice creştine. Chipul divin al fiinţei umane a fost punctul central al operei părintelui Stăniloae. El însuşi, într-un dialog cu Sorin Dumitrescu, îşi declină interesul pentru Persoana lui Iisus Hristos, provocat în parte de lim­bajul de lemn pietist al teologiei dogmatiste a timpului, influenţate de scolas­tica apuseană, şi de atitudinea sentimentalistă faţă de El, specifică unor predici insipide. Vezi mai mult
  129. Asistența socială și religiozitatea la diferite grupuri de populație vulerabilă

    Asistența socială și religiozitatea la diferite grupuri de populație vulerabilă

    25,00 RON

    Lucrarea „Asistenţa socială şi religiozitatea la diferite grupuri de populaţie vulnerabilă” se adresează, în egală măsură, studenţilor din domeniul Teologiei şi Asistenţei Sociale şi specialiştilor din aceeaşi sferă de activitate. Scopul urmărit constă în stabilirea impactului religiozităţii asupra persoanelor aflate în criză, ca determinant al activităţii de asistenţă socială, ţinând seama de faptul că principiile eticii, provenite din religie, reprezintă, de fapt, codul deontologic al asistenţei sociale. Cuprinsul, structurat în două capitole, include „Religia şi religiozita-tea”, cu o pondere mai scăzută din lucrare şi cu o referire generală la formarea şi evoluţia sentimentului religios, şi „Influenţa religiozităţii în crizele de dezvoltare şi de situaţie ce apar în viaţa individului“, cu o pondere mai ridicată şi cu dezvoltarea impactului religios asupra unor segmente de populaţie vulnerabilă. Rezultatul unor cercetări proprii, prezentate detaliat în lucrare, au evidenţiat, în toate cazurile, impactul religios ca suport de bază al depăşirii crizelor şi necesitatea ca asistentul social, care gestio­nează crizele, să fie format în spirit religios şi să utilizeze corect această pârghie. De asemenea, din cercetările efectuate a rezultat şi faptul că toate categoriile sociale vulnerabile investigate au recurs la practicile religioase atunci când au fost situaţii de criză şi au subliniat faptul că religia furnizează setul de valori care îi ajută să depăşească situaţiile dificile. Carmen Gabriela Mândrilă Lăzăreanu Vezi mai mult
  130. Mărturii despre Sfinţii Martiri Brancoveni
  131. Filantropia bizantină și asistența socială

    Filantropia bizantină și asistența socială

    33,00 RON

    Părintele Demetrios Constantelos, profesor la importante instituţii de învăţământ superior din Statele Unite. Este un cunoscut teolog ortodox, specialist în domeniul civilizaţiei bizantine şi spiritualităţii ortodoxe. Lucrarea constituie un studiu sistematic al filantropiei bizantine până în secolul al XI-lea şi, într-un sens mai larg, un manual indispensabil pentru înţelegerea diferitelor aspecte ale vieţii bizantine. Cartea Părintelui Constantelos se recomandă tuturor celor interesaţi de gândirea Sfinţilor Părinţi în domeniul filantropiei creştine şi de acţiunea Bisericii în domeniul asistenţei sociale. Ea umple un gol în literatura de specialitate în limba română, care este tentantă să abordeze problema filantropiei mai mult din punct de vedere teologic decât istoric. O perspectivă istorică asupra filantropiei creştine se poate constitui într-un răspuns pentru cei tentaţi să minimalizeze rolul filantropiei în cadrul Bisericii Ortodoxe, acuzând-o că este istoric înclinată spre contemplaţie şi foarte puţin spre practică. Ea se poate constitui, de asemenea, într-o motivaţie pentru misiunea socială a Bisericii în societatea contemporană, cu atât mai mult cu cât astăzi asistăm la secularizarea filantropiei sociale creştine, la ruperea ei de Evanghelia Mântuitorului Hristos. Or temeiul filantropiei creştine este iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Este o lucrare hermeneutică şi sistematică care studiază filantropia ca mentalitate şi mod de viaţă în Bizanţ. Chiar şi criticii, care au văzut în Bizanţ numai superstiţii şi acte de barbarism, au cuvinte de laudă când vorbesc despre gândirea filantropică bizantină şi despre practicarea ei. Totuşi acest aspect a rămas aproape necunoscut şi insuficient studiat. În jurul anului 1348 Alexios Makrembolites, sublinia faptul că bizantinii erau generoşi şi iertători chiar şi faţă de duşmani care profitau de pe urma bunătăţii lor, deoarece filantropia era una din calităţile lor înnăscute. Afirmaţii similare face şi Împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-1354) consideră că bizantinii se disting de alte popoare prin numeroasele lor acte filantropice. El aduce în atenţie faptul că filantropia era privită ca o virtute proprie nu numai celor bogaţi şi puternici ci şi , ci şi tuturor instituţiilor şi claselor sociale. De la Teofilact Simocatta, care a deţinut funcţia de secretar al împăratului Heraclie (610-641), se păstrează un discurs interesant care reflectă într-o anumită măsură etosul civilizaţiei bizantine. El prezintă Imperiul Roman târziu sau Bizantin ca un Stat care depăşea, în practicarea filantropiei, toate celelalte neamuri: „Romanii (bizantinii), în numele păcii, dau uitării vicisitudinile trecutului şi nedreptăţile… Şi pentru că ei depăşesc toate celelalte neamuri în ceea ce priveşte filantropia, nu se grăbesc să pună mâna pe arme.” În paginile cărţii se realizează un mozaic bizantin care oferă o imagine veridică a istoriei religioase şi sociale ale acestei societăţi. Conceptul de filantropie înseamnă mult mai mult decât simpla afecţiune, milă, prietenie şi compasiune. Este iubirea manifestată în vorbe şi în fapte, iubire arătată atât prietenilor cât şi duşmanilor , este iubirea de care trebuie să se bucure fiecare om pentru că este om. Adevăratul filantrop îşi ajută chiar şi duşmanii, El îl imită pe Dumnezeu, făcând fapte bune de care să beneficieze atât cei drepţi cât şi cei nedrepţi, tot aşa cum Dumnezeu revarsă peste toţi oamenii soarele şi ploile Sale cereşti. Cum este şi firesc, actele filantropice căutau să-l mulţumească nu numai pe filantrop, ci şi pe adevăratul izvor al oricărei binefaceri, adică pe Dumnezeu. Vezi mai mult
  132. Sfântul Maxim Mărturisitorul. Mediator între Răsărit şi Apus
  133. Cuvinte despre pocăință și moarte

    Cuvinte despre pocăință și moarte

    13,00 RON

    „Pentru ce te temi de moarte? Spune-mi mie. Fiindcă ea te scoate îndată din hărțuielile vieții și din tulburările ei și te trimite la viața cea netulburată. Pentru ce-l plângi pe cel plecat din vâltoarea celor de aici către limanul cel liniștit, unde și tu te vei duce peste puțină vreme? Păcătos era? Bucură-te, fiindcă i s-au tăiat lui cele ale păcatului și s-a oprit prin moarte faptul de a păcătui, și slăvește-L pe Cel care l-a luat mai înainte de a se afunda în adâncul unor și mai mari rele. Dar poate era drept? Încă și mai mult bucură-te, mulțumind Domnului, Celui ce și-a luat propria comoară spre odihnă veșnică. Numai pentru păcat plângi și varsă lacrimi. Căci acesta este moartea sufletului nemuritor, care a înnegrit și a mânjit frumusețea cea după chip. Pentru păcat orice lacrimă să curgă, și să nu înceteze să trimită suspin din adâncul inimii.” Volumul deschide seria Mărgăritare a colecției Viața în Hristos și conține două foarte frumoase Cuvinte despre pocăință și moarte, atribuite în tradiția manuscrisă Sfântului Amfilohie de Iconium, prelucrate însă și transmise prin filtrul propriu, în secolul al XIII-lea, de Cuviosul Teognost, autor cunoscut deja din Filocalie. Acesta le-a inclus într-un voluminos florilegiu intitulat Tezaurul, destinat educației unui tânăr prinț bizantin. Cele două texte reprezintă capitolele XV și XVI ale Tezaurului, lucrare ce va fi publicată integral la Editura Doxologia. Vezi mai mult
  134. Romanul omului bolnav de toate

    Romanul omului bolnav de toate

    14,00 RON

    Fiecare viață trăită în Hristos este o viață care merită povestită. Această poveste este ca o apă vie ce poate fi turnată în multe forme: într-un ulcior de lut sau într-o cană din care se soarbe de obicei cafeaua, într-un biberon ce hrănește pruncii sau în eprubeta unui cercetător științific. Important este ca ea să fie scoasă la lumină și să fie împărtășită tuturor. Să devină albie de urmat sau hrană, subiect de contemplare sau pretext de comuniune la „un pahar de vorbă”. Acesta este gândul cu care Editura Doxologia a inițiat un adevărat proces de extracție literară. „Primele semne” este o colecție ce își propune să exploreze zăcământul inimii pe Cale și, funcție de filonul descoperit, să rafineze această viață din adânc, spre a fi dăruită lumii cuvintelor. Nu e o rampă de lansare a tinerelor talente, nu e consfințirea notorietății și valorii unui autor (deși poate fi și aceasta), ci este o invitație la a lua Cuvântul. La a-L trăi și povesti. *** Aflat, la început, în dumnezeiasca vecinătate a Celui ce avea drag a se plimba „în răcoarea serii”, omul a ales să cadă în grea boală. Viața lui s-a lipit de pământul ce a devenit, de atunci, pat de suferință. Venind Domnul, întinzând nevinovatele, fără prihană mâinile Sale pe Crucea de pe Golgota, a putut ridica din această boală de moarte și de iad pe tot cel ce răspunde chemării Sale. Povestea Cătălinei Dănilă atinge tocmai acest sensibil și vital subiect pentru orice om: agonia sufletului ce nu vrea să știe de Dumnezeu, nevoia de vindecare, dar și ispita de a rămâne în această perversă plăcere de a suferi. Romanul investighează opțiunile pe care le poate avea omul înzestrat cu o libertate pe care nimeni, nici măcar Dumnezeu nu o poate încălca: de la a coborî în iadul sinuciderii la zvâcnirea nestăvilită către înaltul Cerului – toate sunt posibile. Să faci din boală anticamera raiului sau lift către iad, aceasta e alegerea! Pr. Constantin Sturzu Vezi mai mult
  135. Viața Sfântului Serafim de Sarov

    Viața Sfântului Serafim de Sarov

    4,00 RON

    Sfântul Serafim de Sarov este un sfânt cu totul deosebit. Pentru strădaniile sale, Dumnezeu a binevoit să-i dăruiască atât de mult har în timpul vieții, încât oamenii au putut vedea în el cum arată locuitorii Raiului. Nu mulți sfinți ca el au trăit în mijlocul nostru. Sfântul Serafim s-a născut la 19 iulie 1759, în orașul Kursk, din Rusia, într-o familie de negustori. A fost botezat cu numele Prohor. Copil fiind, a căzut, din neatenție, din clopotnița unei biserici de a cărei construcție se ocupau părinții lui. Dumnezeu l-a păzit pe copil, astfel încât, în chip miraculos, acesta nu a pățit nimic în urma căzăturii. Vezi mai mult
  136. Fericitul Stareț Filotei Zervakos (1884-1980)

    Fericitul Stareț Filotei Zervakos (1884-1980)

    13,00 RON

    Pe când terminam volumul al X-lea din seria Sfinți ortodocși moderni, care este închinat Sfinților Nicolae, Rafael și Irina din Lesbos, am început să mă gândesc serios cui îi voi închina următorul volum. Așfi putut încheia cu volumul al X-lea, ducând până la capăt un efort intens, de 20 de ani, necesar scrierii acestor volume și să-mi îndrept activitatea de scriitor către alte zone importante ale vieții și gândirii. Și m-aș fi oprit la acest volum, dacă așfi observat vreo scădere a interesului față de această colecție. Însă interesul publicului cititor față de toate volumele acestei serii, departe de a scădea, creștea din ce în ce mai mult. Arhimandritul Filotei Zervakos (1884-1990) mi-a atras atenția mai mult decât toți ceilalți cuvioși de curând mutați la Domnul și care sunt socotiți de către mulți drept sfinți. El a slujit timp de 50 de ani în calitate de starețal Sfintei Mănăstiri Longobarda – una dintre cele mai duhovnicești mănăstiri din Grecia – și a fost timp de mai multe decenii cel mai de seamă duhovnic și povățuitor al acestei țări. L-am cunoscut pe părintele Filotei nu numai din istorisirile altora, scrise sau orale, ci și personal. Încă de la prima întâlnire cu el am avut simțământul neclintit al faptului că părintele era cu adevărat un om al lui Dumnezeu, în cel mai strict sens ortodox al termenului de sfânt. Nimic nu s-a întâmplat vreodată de la prima noastră întâlnire, din anul 1952, care să-mi zdruncine această credință a mea. Dimpotrivă, tot ceea ce am auzit și am citit de sau despre starețul Filotei mi-au confirmat și adâncit părerea. …………………………………………… Cartea de față înfățișează o istorisire pe larg (40 de pagini) a vieții fericitului Filotei, o listă completă a cărților și pamfletelor sale prezentate în ordine cronologică, recenzii cuprinzătoare ale acestora, traduceri în limba engleză a frumoaselor articole scrise de către starețcu privire la Sfântul Nectarie, Papadiamantis și Fotie Kontoglou, precum și numeroase texte ziditoare alese din cărțile și pamfletele sale, traduse în limba engleză și bine documentate. Constantin Cavarnos Vezi mai mult
  137. Lumea duhovnicească a Sfântului Isaac Sirul

    Lumea duhovnicească a Sfântului Isaac Sirul

    39,00 RON

    Acum, în sfârşit, avem la dispoziţia noastră o carte unică prin care ni se oferă o prezentare echilibrată şi cuprinzătoare a vieţii, contextului istoric şi învăţăturii Sfântului Isaac Sirul. Părintele Ilarion Alfeyev procedează în mod înţelept, lăsându-l pe Isaac să vorbească pentru sine. Cartea este plină de citate bine alese, în care poate fi auzită cu limpezime glasul autentic al lui Isaac. Părintele Ilarion a avut marele avantaj de a se fi folosit şi de partea a doua a scrierilor Sfântului Isaac – mult timp s-a crezut că a fost pierdută – dar care a fost recent redescoperită. „Eu nu voiesc să măsor cuvinte, ci să intru în lăcaşurile cereşti”, spune Isaac; „şi pe orice drum care degrab mă va duce acolo voi merge”. Cuvintele sale pot fi aplicate propriilor sale scrieri. El nu oferă „cuvinte” sau hărţi duhovniceşti, sau vreun plan meşteşugit cu atenţie pentru călătoria creştină în etape precise. Sfântul Isaac este intuitiv şi nesistematic. Scrierile sale sunt pline de repetiţii, schimbări neaşteptate, de ziceri epigramatice care nu sunt deplin explicate. Totuşi, în spatele acestei aparente lipse a unui sistem, în învăţătura sa duhovnicească există o coerenţă lăuntrică profundă; şi mai exact acest aspect îl clarifică pentru noi Părintele Ilarion Alfeyev. Prin gruparea la un loc a afirmaţiilor cheie ale Sfântului Isaac Sirul despre viaţa în Hristos, cartea de faţă ne prezintă unitatea şi consecvenţa care impregnează concepţia sa duhovnicească. Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia (fragment din Cuvântul înainte) Vezi mai mult
  138. Copilăria Sfintei Parascheva de la Iași

    Copilăria Sfintei Parascheva de la Iași

    29,00 RON

    Nașterea, casa părintească și meleagurile natale Dragi copii, vreau să vă descriu de aici, de la faţa locului, colţul de rai în care s-a născut prunca Parascheva şi vă invit să citiţi şi printre rânduri şi printre gânduri, iar aşa, împreună, să descifrăm din tainele acestor locuri mirifice. Lumină serafică se împrăştie deasupra Mării Marmara şi în Golful Cornul de Aur: soarele se scaldă în apa cristalină, aruncând reflexe aurii peste marmura albă ca neaua din care se ctitoresc de la sine, în adâncimea mării, castele, munţi şi şesuri. Aici este raiul vietăţilor marine. Ţărmul este înalt şi stâncos, iar natura luxuriantă de pe coasta colinei satului Epivat pare ruptă din cer cu tot cu pajişti şi flori, livezi şi păduri. Această regiune se numea cândva Trada. De la poalele colinei şi până sus, prin poieni, pe stâncile de marmură milenară, scobite de vreme şi umplute cu aluviunile aduse de pârâiaşele născute din ploi torenţiale, ce se formează de obicei iarna, sămânţa a rodit. Vezi şi nu-ți vine să crezi că acolo cresc flori de colţ, cactuşi, muşchi, licheni, o mulţime de plante care te întâmpină cu îndrăzneală, părând a-ți spune: „Bun venit!”. Coborând de pe munte cu dorinţa de a urca iarăşi şi iarăşi, găsim case ce se pierd în peisajul de nedescris, mai presus de cuvinte. Aici, Sofia şi Nechita primiseră moştenire o casă mare, cu odăi multe, un adevărat castel, cu o verandă în care razele soarelui inundau sufletele cu nuanţe şi tonuri asemenea unui curcubeu, iar Duhul Sfânt însuflețea permanent acest spaţiu. Casa era clădită pe o stâncă, păstrând cu sfinţenie arhitectura vremii şi a locului. Împrejurul casei, livezile se prindeau ca într-o horă, iar mireasma florilor şi a fructelor se impregna în tot ce întâlnea în cale. Lămâi, portocali, curmali, bananieri, laolaltă cu oleandri şi palmieri, ţineau umbră potecilor şi caselor. Păsările cerului împrumutau culorile florilor pentru a-şi împodobi penajul. Pe terasele în trepte, livezi de măslini înnobilează colina ce străjuieşte acest paradis. Mai sus încep pădurile cu copaci fel de fel, cei mai mulţi scunzi, cu scoarţa groasă, coroana stufoasă din frunze mici şi cerate, ca să reziste în bătaia soarelui. În păduri sunt şi arbori veşnic verzi, xerofiţi (esenţe lemnoase specifice acestor zone): stejari de plută, stejari veşnic verzi, pini de Alep, cedri de Liban şi chiparoşi falnici ce amintesc de Psalmul 103: „Locaşul cocostârcilor în chiparoşi. Munţii cei înalţi adăpost cerbilor, stâncile – scăpare iepurilor”. Animalele sălbatice fug de ici colo, ascunzându-se de privirile curioase. În păduri copacii se îndemnau între ei ca şi cum ar fi fost o familie numeroasă. Din când în când, câte un incendiu pârjolea totul în cale şi rămâneau doar câţiva copaci arşi pe jumătate, care îşi păstrau seminţele. Se zice că Dumnezeu trimitea îngerii lucrători, care împrăştiau seminţele copacilor prin cenuşa prielnică rodirii şi creşterii rapide. De aceea, aici pădurile se regenerau văzând cu ochii. Frumuseţea acestor locuri se împleteşte cu sfinţenia. Minunile grăiesc şi se petrec în faţa ochilor noştri. Avem oare ochi de văzut? Dar urechi de auzit? Aici îngerii cântă laolaltă cu păsările, păzesc limpezimea mării, se armonizează cu simfonia ei şi a pădurilor tinere şi ating sufletele locuitorilor. Aşa se face că Sofia şi Nechita, înconjuraţi de astfel de comori, aduceau slavă lui Dumnezeu pentru toate şi se rugau fierbinte să le dăruiască un copil. Rugăciunea lor a fost auzită la ceruri şi au fost binecuvântaţi cu doi copii: Eftimie, şi mult mai târziu, Parascheva. Părinţii se gândeau că va avea cine să le ducă pe mai departe numele. Nu aveau de unde să ştie că ambii lor copii vor împlini misiunea sfântă de a-L sluji pe Dumnezeu. Sofia era fiica preotului Sebastian, care slujea la biserica din Vlaherne, la Constantinopol, şi era cea mai mare dintre surori. Celelalte două fete se numeau Ecaterina şi Eugenia. Mama lor, preoteasa Emanuela, era fiica unor muzicieni şi stăpânea arta cântatului la harpă. Cum părintele slujea zi de zi, împlinindu-şi misiunea cu râvnă şi credinţă, educaţia celor trei fiice stătea mai mult pe umerii preotesei, care iubea aşa de mult copiii, încât curtea casei lor era plină din zori şi până-n noapte şi de odraslele vecinilor. Preoteasa îi învăţa să cânte atât la harpă, cât şi în corul bisericii, să brodeze şi să picteze icoane. Duminica mergeau împreună la biserică, cântau la Sfânta Liturghie, se împărtăşeau cu Sfintele Taine, apoi rămâneau la Şcoala bisericii, unde părintele le spunea pilde şi istorioare biblice. Preoteasa Emanuela considera că preoţii şi copiii sunt soli ai lui Dumnezeu în biserică. Uneori îi spunea părintelui: - Ce să fac? Unii copii sunt neastâmpăraţi şi greu de stăpânit. Părintele îi răspundea surâzând: - Joaca lor nevinovată poate fi socotită de Dumnezeu drept rugăciune. Bine că împlineşti porunca Domnului: „Lăsaţi pruncii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor”. Preotesei i-au plăcut mult aceste cuvinte şi viaţa mergea înainte. Nechita, tatăl Paraschevei şi al lui Eftimie, era rudă cu împăratul de atunci şi primise o educaţie aleasă la cele mai mari şcoli din Constantinopol. Pe lângă aceasta, moştenise şi o avere pe care dorea cu ardoare să o lase copiilor săi. Atunci când Nechita a venit la părintele Sebastian şi la preoteasa Emanuela să o ceară în căsătorie pe Sofia, aceştia l-au întrebat: - Care este averea ta cea mai de preţ? Nechita le-a răspuns: - Am fost învățat de părinţii mei că cele mai de preţ lucruri pe pământ sunt virtuţile creştine: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea . Părintele Sebastian i-a spus: „Fii binevenit în casa noastră şi rugăciunile părinţilor vor întări temelia casei copiilor lor”. După ce au fost cununaţi de rude preoţeşti şi împărăteşti, cu învoiala părinţilor, s-au mutat în Epivat, unde părinţii lui Nechita le-au dăruit o moşie cu tot cu case şi slujitori. În această familie s-a născut Parascheva în satul Epivat din Tracia, în prima jumătate a secolului al XI-lea, într-un castel cu odăi fără de număr şi mulţi slujitori, înconjurat de o natură mirifică. Satul Epivat este situat deasupra nivelului mării, pe ţărmul Mării Marmara, în Tracia, o fostă provincie, la sud-est de Constantinopol (Istanbulul de astăzi). Parascheva s-a născut în zi de sărbătoare, pe 8 septembrie, ziua prăznuirii Naşterii Preasfintei Fecioare Maria. Micuţa avea faţa albă şi catifelată ca floarea de colţ, ochii azurii ca marea şi aură de lumină împrejurul capului. Sofia, mama sa, adesea auzea o muzică divină, iar la fereastră zărea îngeri care îi cântau copilei. Tatăl, mama, fratele Eftimie şi slujitorii casei au înălţat rugi de mulţumire lui Dumnezeu. Bunicii, de pe cele meleaguri, au sosit cu daruri, precum odinioară magii sosit-au la Pruncul Sfânt. Înfăşată în scutece tivite cu fir de aur şi de argint, copila Parascheva era atât de luminoasă, încât noaptea, când doar candela pâlpâia, în camera ei se vedea ca ziua. Vestea despre prunca născută în familia Sofiei şi a lui Nechita a ajuns şi la părintele Damian, care slujea la Biserica „Naşterea Maicii Domnului”. După molifta de opt zile făcută mamei Sofia, părintele a anunţat botezul celei ce avea să se numească Parascheva. (extras din carte) Vezi mai mult
  139. Nicodim

    Nicodim

    4,00 RON

    Pe o mică insulă din Oceanul Pacific, călătorul poate zări răsărind din mijlocul copacilor turla unei bisericute. Singurul vieţuitor al acestei insule e un călugăr bătrân. Se spune că în tinereţe era unul dintre cei mai temuţi piraţi care umblau pe mările şi oceanele lumii. Îl chema Nills, iar, pentru faptele sale, oamenii îl numiră „cel Aprig”. Toţi căpitanii vaselor care avuseseră ghinionul să se întâlnească pe mare cu piratul Nills, dar scăpaseră cu viaţă, povesteau cât de repede le era corabia cucerită de echipajul „celui Aprig”. Degeaba încercaseră vase militare să-l prindă. Corabia lui Nills era prea rapidă şi dibaciul căpitan pirat ştia prea bine cum să scape din capcanele întinse de marina militară. Un astfel de vas, comandat de un tânăr căpitan, părăsi într-o dimineaţă Coastele Angliei cu misiunea precisă de a captura sau opri prin orice mijloace temutul pirat. ... Vezi mai mult
  140. Un prieten de nădejde

    Un prieten de nădejde

    4,00 RON

    Într-un orășel de munte trăia un brutar iscusit. Îl chema Teodor. Era atât de priceput în meseria lui, încât veneau oameni de la mare depărtare să cumpere pâinea făcută de el. Lucra de dimineață până seara cu voioșie, indiferent dacă era vreme bună sau rea, pentru că-și iubea meseria. Singurul său ajutor era un căluț numit Suru pe care-l primise în dar de la unchiul său, care îl învățase meseria de brutar. Părinții îi muriseră pe când era prunc, iar unchiul îl crescuse ca pe copilul său. Teodor era deja flăcău, dar, cum era rușinos nevoie mare, nu se căsătorise încă. Îi plăcea fata măcelarului, dar nu avea curaj să-i ceară mâna. Dar iată că, așa cum se întâmplă uneori în viață, visul tainic al lui Teodor se împlini: chiar fata măcelarului îl ceru de soț. Făcură nuntă mare, apoi tinerii se mutară în casa lui Teodor. Numai că tânăra soție nu era obișnuită cu viața liniștită a soțului așa că îl rugă să mai facă o cameră, să poată primi și ei musafiri, ca toată lumea. - Dar unde să o fac? - Poți dărâma grajdul în care îl ții pe Suru și în locul lui să ridici o cameră mare și frumoasă pentru oaspeți. - Bine, și cu bietul cal ce fac? - Știi ceva? Calul asta și așa a îmbătrânit. Mai bine cumpără o mașină, ca să transporți cu ea sacii de făină, iar pe Suru vinde-l la abator. Teodor înlemni când auzi așa ceva. Cum să se despartă de căluțul lui care-l slujise atâția ani? Totuși, ca să nu-și supere soția, își luă un automobil. Vezi mai mult
  141. Bătrânul soldat

    Bătrânul soldat

    4,00 RON

    Trăia în vremurile îndepărtate un rege numit Laurian. Tatăl său îi lăsase moştenire un regat mic, dar bogat, cu oameni inimoşi, unde domnea pacea şi buna înţelegere. Laurian era iubit de supuşii săi pentru că se îngrijea de treburile ţării în aşa fel încât să îi mulţumească pe toţi şi să nu fie nimeni nedreptăţit, oricine ar fi fost el. Pentru pacea şi bunăstarea regatului său, mulţi oameni din alte părţi veneau aici să înceapă o viaţă nouă, departe de locurile unde erau chinuiţi de stăpânitorii acelor ţări. Aşa se face că regatul cel mic devenea din ce în ce mai puternic. Trăiau aici creştini, evrei, musulmani şi alte neamuri, ţinând fiecare legea în care se născuseră, fără să se duşmănească unii pe alţii. Laurian, chiar dacă era botezat în credinţa creştină şi respecta credinţa supuşilor săi, nu credea în Dumnezeu şi considera Biblia o carte depăşită şi lipsită de orice importanţă. Zilele se scurgeau fericite în micul regat, până într-o zi în care un călăreţ întunecat, cu calul numai spume, ajunse la poarta cetăţii de scaun. Vezi mai mult
  142. Fericirile monahului Nicolae de la Rohia

    Fericirile monahului Nicolae de la Rohia

    15,00 RON

    A fost dintre acei puţini care s-a fericit mereu prin dăruire. Nicolae Steinhardt, în Jurnalul său, îşi deschide şi ne deschide calea de lumină către Dumnezeu. Sînt paşi care edifică drumul în timp ce îl străbate cu nu puţine rătăciri, dar şi numeroase, repetate suişuri. Multiple şi întemeiate sînt fericirile monahului de la Rohia, spre folosul şi ştiinţa celor pentru care Jurnalul fericirii este, cum inspirat spunea un cronicar, o carte a cărţilor Estului. O carte contemporană cu Dumnezeu, totodată o carte de teologie aplicată, una de învăţătură creştină, ce pare a fi scrisă de un Cleopa laic. Urechi de auzit, minte de priceput şi voinţă de pus în aplicare este tot ce ne cere monahul prin ale sale Cuvinte de credinţă. Eseurile teologale din acest volum afirmă şi luminează marele dar duhovnicesc şi monahal al mireanului N. Steinhardt, alias călugărul Nicolae de la Rohia. Monahul ne dăruie o carte de învăţătură, una de învăţătură creştină, dată omului spre a afla calea mîntuirii. Cassian Maria Spiridon Vezi mai mult
  143. Rugăciunea lui Iisus în scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul

    Rugăciunea lui Iisus în scrierile Sfântului Grigorie Sinaitul

    4,00 RON

    Studiul Înaltpreasfinţitului Kallistos Ware surprinde principalele coordonate ale învăţăturii despre rugăciunea monologică – Rugăciunea lui Iisus – în scrierile influentului autor filocalic Sfântul Grigorie Sinaitul. „Ceea ce am desemnat ca «forma standard» folosită de Grigorie – «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă» (fără «pe mine, păcătosul») – apare pentru prima dată, după cunoştinţa mea, în Viaţa Avvei Filimon, o lucrare din secolul VI-VII, scrisă în Egipt . Reapare în tratatul lui Nichifor Isihastul, Despre trezvie şi păzirea inimii (sfârşitul sec. XIII – începutul sec. XIV) . În perioada de 700 de ani dintre aceste două texte nu-mi amintesc de vreun alt izvor în care să apară . Viaţa Sfântului Grigorie Sinaitul este, din câte cunosc, cea mai timpurie menţiune a Rugăciunii cu cuvintele «pe mine, păcătosul» adăugate la sfârşit”. [i]Vezi Filocalia, vol. ii (Atena, 1958), p. 244. Importanţa acestui text este justificat evidenţiată de B. Krivochéine, „Date du texte traditionnel de la «Prière de Jésus»”, Messager de l’Exarcat du Patriarche russe en Europe occidentale, vii-viii (1951), pp. 55-59. Cf. I. Hausherr, Noms du Christ, pp. 239-246. [ii]MPG cxlvii, col. 964B. [iii]Adeseori, primii scriitori care fac referire la invocarea Domnului Iisus nu oferă forma exactă a cuvintelor. Acesta este cazul în privinţa lui Nil al Ancirei şi Diadoh al Foticeei (secolul al V-lea), şi de asemenea, în privinţa lui Ioan Scărarul, Isihie din Vatos, Filoteu Sinaitul şi Ioan Carpatiul (secolele VII-X). Toţi vorbesc despre invocarea lui Iisus, însă nu oferă o formulă specifică, deşi este posibil ca Diadoh să aibă în vedere invocarea simplă „Doamne, Iisuse”: vezi Centurii, 61 (ed. E. des Places, Sources Chrétiennes 5bis [Paris, 1955], 121, 5). A se compara cu Isihie, Centurii, 106 (Filocalia, vol. i [Atena, 1957], p. 157), unde forma „Doamne, Iisuse Hristoase” este întrebuinţată; însă în ediţia MPG xciii, col. 1513A, cuvântul „Doamne” este omis. Probabil, cuvintele „Doamne, Iisuse” reprezintă cea mai veche formă a Rugăciunii lui Iisus: cf. I Cor. 12, 3. Vezi, de asemenea, nota 55 infra. În lucrările autentice ale lui Simeon Noul Teolog nu există vreo menţionare a Rugăciunii lui Iisus (vezi B. Krivochéine, introducere la Catehezele lui Simeon: Sources Chrétiennes 96 [Paris, 1963], p. 54, n. 1]. Ucenicul lui Simeon, Nichita Stithatul, nu face decât o referire trecătoare la „invocarea lui Iisus Dumnezeu” (Cent., I, 97: MPGcxx, col. 897B; cf. Hausherr, Noms du Christ, p. 259). Rugăciunea lui Iisus nu este deloc menţionată într-un alt text din secolul al XI-lea, vasta şi sistematica Sinagogă a lui Pavel Everghetinos (Hausherr, op. cit., p. 247). Toate acestea arată cât de atenţi trebuie să fim să nu presupunem o întrebuinţare universală a Rugăciunii lui Iisus în spiritualitatea bizantină; sunt mulţi autori care nu-i oferă caracterul central pe care îl deţine în scrierile lui Grigorie Sinaitul. Vezi mai mult
  144. Pădurea vrăjită

    Pădurea vrăjită

    29,00 RON

    Pasărea albastră a fericirii Este cu totul reconfortant să scrii despre o antologie de autor – poezie, proză – de azi şi, încă mai mult, subintitulată „literatură pentru copii”, în legătură cu o parabolă a lui E. Lovinescu de acum o sută şi mai bine de ani; pe scurt, Dumitru Vacariu de azi umblă după pasărea albastră, de ieri, a lui E. Lovinescu. Iată. Într-un text publicat în „Falanga Literară”, în 1910, „seninul” critic scria despre destinul pe care ursitoarea „bătrână şi gârbovită de vreme” i-l prezice lui Cătălin: „Lumea întreagă va sta la picioarele tale; firea îşi va dişterne pentru tine toate farmecele ei. Dar tocmai din uşurinţa cu care îţi vor fi la îndemână, să izvorască nemulţumirea; să doreşti deci ceea ce e departe şi nu se poate avea cu uşurinţă; să n-ai odihnă până nu-i prinde şi îmblânzi pasărea rară, pe care nimeni n-a prins-o până acum: pasărea albastră”: iată acum şi referinţa parabolei: „Ceva din sufletul lui Cătălin avem cu toţii... O zână răutăcioasă ne-a sădit în suflet o năzuinţă către lucruri care nu sunt, făcându-ne să trecem cu nepăsare pe lângă ceea ce ar trebui să facă fericirea şi frumuseţea acestei lumi. Nu ascultăm la glasul privighetorii pentru că ne gândim la pasărea albastră”. Critica lui E. Lovinescu este o continuă căutare a păsării albastre a literaturii. Nu altfel trebuie interpretată, de pildă, această mărturisire pe care criticul o face Elenei Farago, într-o scrisoare din 13 septembrie 1910: „Şi mă gândesc ce lesne aş putea face literatură de imaginaţie, nuvele sau chiar romane! Situaţia mă obligă să descopăr cadavre uitate de ani, şi pentru a afla o dată de nici o importanţă să-mi pierd ziua întreagă. Tristă soartă. Dacă aş fi un simplu buchinist ar mai merge, dar simt în mine seva unei imaginaţii destul de robuste care cere drept la viaţă, şi n-o pot satisface”. Scriitorul Dumitru Vacariu caută pasărea albastră a literaturii, activând ca muzeograf şi însoţindu şi biografia cu înfiinţarea muzeelor literare ieşene şi rostuind Muzeul Literaturii Române din Iaşi cu o muncă impresionantă, alături de alţi colegi. Din această perioadă remarcăm: Dincolo de poveste (1979), Bărzăunul şi restul lumii (1984), Vornicul Ţării de Sus (1984; 2010), Poteci fără întoarcere (1987), Comoara (1988), Aventură dincolo de timp (1990), În căutarea Scufiţei Roşii (2005). Aceasta este aşa-zisa „literatură pentru copii şi tineret”, excelând în ceea ce s-au numit „povestiri istorice”, dar Dumitru Vacariu se distinge, printre prozatorii contemporani, printr-o serie de romane şi povestiri – Ochii viperei (1995), Praznicul orbilor (2000), Casa cu iederă (2000), Porumbeii albaştri (2003, Fiul Meu. Parabola apocalipsei roşii (2006), Mărturii din viaţa de apoi (2010) –, unde scrie una dintre cele mai tulburătoare autobiografii literare din câte se pot citi în stricta noastră actualitate; ultima carte din seria amintită, Mărturii din viaţa de apoi, se adresează, deopotrivă, celor mari şi celor mici, pentru că, iată, mărturiile din viaţa de apoi sunt de dincolo de bine şi de dincoace de rău; din Rai şi din Iad adică, pe unde, după „fericirea de a muri”, personajul narator hălăduieşte călăuzit de Părintele Arsenie Papacioc, tovarăşul din temniţele pământene. Predoslovia autorului, scrisă în tonurile vesele/ triste ale celebrei Prefeţe a lui Ion Creangă, având acelaşi destinatar, „iubitul cititor”, îndemnat acum să devină bun precum copiii, dar şi să spună „măcar o singură dată” Tatăl Nostru „sau altă rugăciune închinată lui Hristos” –, deschidea o carte care adopta structurile basmului şi ale prozei fantastice pentru a descifra încă o dată (i)realitatea imediată şi realitatea dură a unei biografii mereu agresate, până la limita suportabilităţii: „Cine spune că moartea e cel mai greu hop de trecut în viaţă – scrie autorul, pentru copiii de azi, în primul fragment al insolitului său roman –, greşeşte cumplit. Cine a îndurat foamea, frigul, mizeria şi torturile din temniţele şi lagărele fasciste sau comuniste, spune, pe drept cuvânt, că moartea e floare la ureche pe lângă chinurile menţionate”; cum se vede, autorul pune, pe bună dreptate, semnul egalităţii între fascism şi comunism, copilul rătăcit în veacul apocalipsei roşii, cu durata copilăriei şi adolescenţei, întreruptă prea devreme, trăind în tristeţea „florilor singurătăţii din poienile copilăriei”, pe un traiect existenţial guvernat de suferinţă, trădare, minciună şi delaţiune: „copilăria cu toate minunile ei, tinereţea ucisă de puşcăriile comuniste, maturitatea de cercetător şi împlinitor al unor obiective culturale, cu care mă mândresc, viaţa de familie cu cele mai fericite daruri divine, apoi răsplata dumnezeiască de a deveni cetăţean al Raiului”. În faţa unei asemenea (bio)bibliografii „se sparie gândul”, cu vorba cronicarului. Mirarea rămâne în faţa unei cărţi de poezie care se cheamă Pădurea vrăjită şi căreia, cu smerenie, Dumitru Vacariu îi spune „versuri pentru copii”. Este o idee primită, formulată prin anii '50 (când s-a creat şi o „secţie” la Uniunea Scriitorilor, numită „Literatura pentru Copii şi Tineret”), care a trecut, apoi, în planurile editoriale de la noi, pe rafturile librăriilor şi în sumarul manualelor şcolare: acolo se adună, de-a valma, proză şi versuri, de Emil Gîrleanu şi Tudor Arghezi, Elena Farago şi Lucian Blaga, Nichita Stănescu, George Topîrceanu şi Ion Barbu. Literatura „pentru copii şi tineret” e pentru cei mari: ei sunt cei care citesc celor mici textele, le simt – pentru că, eventual, le explică, fac diferenţe între „personajul pozitiv” şi „negativ”; ajută la alcătuirea unor „fişe de lectură”, câte şi mai câte... Unde sunt, în această ecuaţie, copiii cu presupusa lor ingenuitate, naivitate, ignoranţă, vai? Cât, cum, la rigoare e naiv şi ingenuu, personajul liric dintr-un poem precum Psalm care deschide cărţile lui Dumitru Vacariu: „Doamne al sufletelor curate,/ Doamne al blândeţii, al purităţii,/ al dragostei şi al tuturor împlinirilor,/ Doamne al speranţelor şi al bucuriei de viaţă,/ al binelui şi frumosului,/ Doamne al copilăriei, al mamelor cu pruncii la sân,/ Doamne al hohotelor de râs ale copiilor,/ Doamne al plânsului după păpuşa pierdută,/ Doamne al strigătului durut după mamă şi tată,/ Doamne al puilor de orice fel,/ rătăciţi de mamele lor,/ Doamne al fericirii visate/ al râsului şi plânsului de copil,/ Doamne... Doamne al meu,/ Doamne al tuturor mamelor şi taţilor/ fericiţi lângă copiii lor, /ajută-mă, ajută-mă, Doamne al meu,/ să renasc în leagănul copilului din viitor/ şi să pot întinde braţele spre Hristos/ să pot îngenunchea în faţa Sa/şi Să-L rog:/ Doamne al meu şi al tuturor copiilor lumii, /ajută-ne să fim mereu fericiţi/ alături de Tine!”. Oricum, „cei mari” vor trebui să explice „celor mici” psalmul lui Dumitru Vacariu despre copilul din viitor. Apoi, bunicii sau părinţii care citesc versurile şi proza lui Dumitru Vacariu, la oră de seară, pentru „cei mici” vor spune o Poveste; astfel: „Colo, lângă zare,/ Curge-o apă mare,/ Apă de lumină,/ Limpede şi lină./ Noaptea, cînd e lună,/ Lângă mal s-adună/ Să-şi spele condurii/ Zânele pădurii./ Toate-s îmbrăcate/ Cu haine bogate,/ Albe şi uşoare,/ Din raze de soare./ Către ele vine/ Dinspre zări vecine,/ Despicând talazul,/ Făt-Frumos, viteazul./ Şi cântă-mpreună,/ Fermecaţi de lună,/ De se miră norii,/ Florile şi zorii...” O întreagă literatură, de la Goethe, cel din Poezie şi adevăr, la N. Iorga din Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, de la Ion Creangă din Amintiri... la Lucian Blaga din Hronicul şi cântecul vârstelor, Marin Preda din Viaţa ca o pradă şi Octavian Paler din Viaţa ca o coridă, stă sub semnul figurii retorice pe care Pierre Fontanier a numit-o hipotipoză; iată ce spune părintele retoricii moderne pentru texte poetice sau în proză scrise de autori precum Dumitru Vacariu: „Hipotipoza zugrăveşte lucrurile într-un mod atât de viu şi de energic, încât ni le expune, într-un fel, privirii şi face dintr-o povestire sau o descriere, o imagine, un tablou sau chiar o scenă animată”. Sunt în admirabilele versuri ale lui Dumitru Vacariu personaje din orizontul mito-poetic românesc (Făt-Frumos, Zâna Zorilor, Craiul Vifor, Crivăţ Împărat etc.), portrete acroşante ale unor anotimpuri, primăvara şi, mai ales, toamna („Încărcată de podoabe/ Vine toamna dinspre munte/ Cu coroane şi cu boabe/ De mărgăritar pe frunte./ Vin cu ea în lungi convoaie/ Roadele pământului/ Şi perdele reci de ploaie/ Trase-n carul vântului./ S-a oprit la şcoala noastră/ Şi ne-a dat la fiecare/ Câte-un strop de zare-albastră/ Cu sclipiri târzii de soare./ Din penarele deschise/ A luat creioane noi,/ Frunzelor culori de vise/ Să le-mpartă în zăvoi./ Fagilor le-a dat culoarea/ Aurului din poveste,/ Fruntea lor să cheme zarea/ Cea de dincolo de creste./ La mesteceni frunza pare/ De aramă şi argint;/ Când se leagănă tresare/ Cu suspine de alint./ Hai, copii, pădurea toată/ S-o privim din culmea sură;/ Astăzi toamna ne arată/ Cea mai straşnică pictură!” – Toamna), ecouri labişiene ca în Iedul, replici la I. Al. Brătescu-Voineşti, ca în Puiul, poezii patriotice precum Casa noastră, dar, înainte de toate, pădurea, semnul distinctiv al întregii literaturi pe care a scris-o Dumitru Vacariu: e basmul, imaginea eminesciană (codrul de cleştar cu palatele sale), locul „doinelor române”, al vitejilor şi năstruşnicilor din poveştile populare: „Printre ramuri şi izvoare/ Am păstrat ce ni-i mai drag,/ De aceea-n veci nu moare/ Codrul des de brad şi fag./ În poveste şi zicală/ Moştenim din moşi-strămoşi/ Pe năstruşnicul Păcală/ Şi vitejii Feţi-Frumoşi./ Moştenim comori şi zâne,/ Basme şi balade vechi,/ Toate doinele române/ Care-n lume n-au perechi” (Cântecul pădurii). În perspectiva valorii estetice, literatura „pentru copii” a lui Dumitru Vacariu este peste aceea a lui Emil Gîrleanu şi Elena Farago, George Topîrceanu şi Otilia Cazimir. Ioan HOLBAN Vezi mai mult
  145. Copii în cătușele Siberiei

    Copii în cătușele Siberiei

    27,00 RON

    Dragă copile, am scris această carte cu sufletul sfâşiat de durere. De ce am scris-o? Ca să arăt cât de crunt a fost regimul totalitar? Nu numai. Am vrut să-i vezi pe compatrioţii noştri în altă lumină. Ei au rămas Oameni în cele mai straşnice împrejurări. Adu-ţi aminte de fierarul care a ales moartea, dar a desferecat fereastra ca să nu se înăbuşe copiii în vagon. Adu-ţi aminte de mătuşa Vasilica: ea a cerut să i se dea un termen dublu de închisoare, numai să nu rămână Olguţa fără mamă. Dar tatăl Olguţei? El a riscat să apere un om în lagăr şi ce moarte groaznică a avut! Adevăraţi eroi tăcuţi ai neamului... De la ei, până şi de la copiii lor, avem a învăţa vrednicia şi să nu ne trădăm aproapele, cum nu l-au trădat ei, să nu ne jucăm cu idealul de neam şi să nu-L trădăm pe Dumnezeu! Spiridon Vangheli Vezi mai mult
  146. Mai aproape de Hristos. Spovedania și iertarea

    Mai aproape de Hristos. Spovedania și iertarea

    14,00 RON

    Atunci când venim la Spovedanie, venim să ne întâlnim faţă către faţă cu un prieten. Nu venim pentru a fi judecaşi şi condamnati. Nu venim înfricosati de ceea ce urmeaza sa se întâmple. Venim la Cel care, Dumnezeu fiind, dincolo de suferinta, dincolo de moarte, a ales din iubire pentru noi sa devina om, sa ia asupra Sa firea noastra omeneasca si sa-Si dea viata pentru noi. Viata Sa, moartea Sa sunt pentru noi dovada ca suntem într-atât de mult iubiţi de Dumnezeu încât putem veni la El fie că suntem buni, fie că suntem rai, si El ne va primi cu bratele deschise; dacă este cineva gata sa plânga pentru pacatele noastre, pentru nevrednicia noastră acela este El, din compasiune, din mila, din iubire – cu acea disponibilitate pe care am vazut-o în viata unui sfânt, caruia Hristos i-a spus ca şi un singur păcătos dacă ar mai fi în lume, S-ar întrupa şi ar muri din nou pentru acesta, fiindca El nu poate răbda gândul că există vreun om care piere. Acesta este Dumnezeul, Hristosul la Care venim atunci când ne apropiem de scaunul de Spovedanie – la Cel Care ni Se dăruieşte cu întreaga Sa viaţă si moarte; Cel Care ne aşteaptă să venim ca să aflam vindecare, alinare, sprijin – nu osândă, nu judecată. Mitropolitul Antonie de Suroj Vezi mai mult
  147. Însemnări din viața mea

    Însemnări din viața mea

    15,00 RON

    Nu ştiu care vor fi fost motivele ce au îndemnat pe alţii să prindă în rânduri scrise clipe din viaţa lor. Îmi închipui numai că, pe unii, credinţa că au trecut prin împrejurări de viaţă vrednice a fi cât mai de obşte cunoscute, spre a fi folositoare şi altora, alţii, poate din dorinţe pornite din aprecieri personale, numai spre a semăna celor dintâi. Eu unul, dacă printre cei dintâi nu mă pot număra, apoi, printre ceştilalţi n-aş dori să fiu socotit niciodată. Dacă, totuşi, am aşternut în scris amintirile de faţă, o fac îndemnat, mai întâi, de dorinţa de a le reciti în clipe de răgaz, pentru a le mai retrăi măcar cu ajutorul închipuirii, apoi, spre a feri pe cei care ar dori să-mi cunoască vreodată viaţa de ierarh al Bisericii noastre – cum am dorit şi eu să cunosc pe a înaintaşilor mei din felurite veacuri –, să o afle după date arătate de mine însumi şi lesne de verificat, iar nu după deduceri greşite, cum s-a întâmplat adesea pentru alţii. Ştiut este tuturor cât de mult ne place să ne răscolim trecutul, reflectând asupra clipelor plăcute, ca şi a suferinţelor din viaţă, dar memoria adesea scapă multe din ele şi atunci poate fi ajutată de însemnări scrise. Iar de vreme ce,din voia lui Dumnezeu, am avut şi rosturi felurite în slujba Bisericii Sale, voi căuta să dau câteva jalonări celor ce ar dori să-mi cunoască truda pusă în acele servicii, având libertateasă tragă încheierile ce vor crede de cuviinţă, dreapta şi deplina judecată rămânând, desigur, tot numai Bunului Dumnezeu. Mitropolit Visarion Puiu Vezi mai mult
  148. Viața Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Viața Fericitei Marta, mama Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat

    Viața Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Viața Fericitei Marta, mama Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat

    56,00 RON

    Text coperta 4, Viața Sfântului Simeon Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (cf. 1 Tim. 2, 4.), Cel ce cu iubire de oameni a cercetat și neamul nostru cel în multe feluri bolnav și i-a dăruit cel mai bun doctor patimilor sufletului și trupului, pe Simeon cel preasfânt, cel numit din Muntele cel Minunat și care și-a purtat lupta ascetică pe stâlp ale cărui viață și minuni, fiind la număr mai multe decât nisipul mării, cine va putea să le povestească sau să le aducă în amintire? Căci timpul, cel ce acoperă multe, le-a făcut pe acestea să fie uitate, fiindcă nimeni nu s-a ostenit într-atât, nici n-a primit atâta sârguință, încât să transmită în scris toată petrecerea lui îngerească pe pământ. Așadar, preluând toate câte am putut păstra de la cei ce ne-au precedat și fiind învredniciți și noi a vedea unele dintre acestea cu proprii ochi, am socotit necesar să le scriem acum și să vestim vouă, iubitorilor de Dumnezeu, spre slava lui Iisus Hristos Domnul nostru și Fiul lui Dumnezeu, pe cel sfințit și ales încă din pântecele maicii lui, pe cuviosul Lui, și spre folosul vostru, al celor ce citiți, cărora pururea credința vi se va socoti ca dreptate, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Și a crezut Avraam lui Dumnezeu și i s-a socotit lui ca dreptate” (Fc. 15, 6). Viața Sfântului Simeon din Muntele Minunat, Prolog Volumul de față reprezintă prima traducere românească a Vieții vechi a Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat (521-592), necunoscută până la publicarea ediției critice. Documentul, ce aparține unui ucenic apropiat sfântului, are o dimensiune și o frumusețe impresionante, fiind o adevărată capodoperă a hagiografiei bizantine. El reconstituie parcursul duhovnicesc și minunile celui ce a fost socotit un adevărat profet al Ortodoxiei secolului al VI-lea. Sfântul Simeon s-a nevoit pe vârful unei coloane de piatră, potrivit cu tradiția inaugurată cu un secol mai devreme de predecesorul său, numit tot Simeon. Dosarul hagiografic este întregit de Viața Sfintei Marta, mama Sfântului Simeon, ce completează fericit datele cunoscute din prima hagiografie. Seria Hagiographica a Colecției Viața în Hristos, inaugurată cu volumul dedicat Sfântului Simeon din Muntele Minunat, își propune să aducă la lumină texte și cercetări hagiografice, pe nedrept uitate, din uriașul tezaur al Tradiției Ortodoxe. Vezi mai mult
  149. Cercetări privitoare la istoria bisericilor ieșene
  150. Sfântul Amfilohie de la Poceaev, tămăduitorul celor deznădăjduiți

    Sfântul Amfilohie de la Poceaev, tămăduitorul celor deznădăjduiți

    6,50 RON

    Aşa cum spun zicerile din popor, „A trăi o viaţă de om nu este precum a merge pe un câmp”. Pentru unii, încă din copilărie toate căile sunt deschise şi largi, pe când pentru alţii, calea este îngustă şi spinoasă. Unii trăiesc întreaga viaţă pentru a aduna bogăţii, pe când alţii îi îmbogăţesc pe ceilalţi. Iar celor care şi-au închinat întreaga viaţă lui Dumnezeu şi oamenilor, se potrivesc cuvintelor înţeleptului Solomon, care spune: „Căile celor drepţi strălucesc ca lumina; ele ajung până la noi şi ne luminează calea mântuirii” (cf. Proverbe 4, 18). Aceste cuvinte, mai mult decât oricare altele, descriu cărarea vieţii celui iubitor de Dumnezeu, a cuviosului stareţ Amfilohie, căci multe suflete au găsit drumul mântuirii datorită faptului că l-au cunoscut. Înţelepciunea, smerenia, iubirea faţă de oameni, adevărata dragoste pentru Dumnezeu, tămăduirea trupească şi sufletească a celor ce aveau nevoie de ea, au însoţit în permanenţă viaţa bătrânului Iosif (Amfilohie după îmbrăcarea Schimei), de-a lungul întregii sale căi de următor al lui Hristos. Relaţia vie cu acest sfânt – chiar şi după trecerea sa la Domnul, prin rugăciune – mijlocesc sufletelor experierea unor simţăminte de renaştere morală, duhovnicească şi trupească, necunoscute până atunci, precum şi trăirea adevăratei credinţe în Dumnezeu. În umbra duhului său smerit, sfântul obişnuia să ia asupră-şi scăderile celorlaţi pentru a le putea arăta în adevărata lor lumină, potrivit cuvintelor Părintelui Paisie din Muntele Athos, care ne îndeamnă să trăim precum albinele: oprindu-ne asupra florilor celor bine-mirositoare, luând nectarul din acestea, şi oferindu-l celorlalţi. Alegând calea monahală spre mântuire, şi ajungând să cunoască în Hristos toate bogăţiile ştiinţei şi înţelepciunii (Col. 2, 3), sfântul a lucrat cu ajutorul Dumnului multe minuni, care uneori păreau de neînţeles pentru cei mai puţin întăriţi în credinţă. Avea puterea de a alunga demonii, iar prin rugăciune şi dragostea sa pentru cei în suferinţă, tămăduia bolile trupeşti acolo unde orice medicament se dovedea a nu fi de nici un folos. Învia chiar şi pe cei morţi. „Cine dintre ei [dintre cei din lume] a lucrat vreodată astfel de minuni? Cine a înviat morţi? Cine a scos demonii afară? Nimeni. Toate acestea reprezintă privilegiul plin de biruinţă al monahilor”. În măsura în care îi stătea în putinţă – prin simplitatea vieţii ori prin nebunia sa pentru Hristos – Sfântul Amfilohie încerca să ascundă cea mai mare parte a nevoinţelor sale. Cu toate acestea, fragmentele de mărturie care au fost puse cap la cap arată în chip limpede ce fel de păstor şi făcător de minuni a fost Sfântul Amfilohie. Cititorul atent, căruia îi punem la dispoziţie biografia Sfântului Amfilohie, acest nevoitor al Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului de la Lavra Poceaev, îşi va simţi în mod involuntar nevrednicia şi măsura de nedesăvârşire duhovnicească, având în faţă chipul luminos de vieţuire al sfântului. Să dea Dumnezeu pe acest pământ prinos de nevoitori asemenea Sfântului Amfilohie, pentru ca noi, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri să putem ţine cu hotărâre stindardul credinţei în Domnul Iisus Hristos şi să urmăm până la sfârşitul vieţii noastre pământeşti poruncile Domnului. Vladimir (Moroz), Stareţul Lavrei Poceaev Vezi mai mult
  151. Să coborâm cerul în inimile noastre

    Să coborâm cerul în inimile noastre

    3,50 RON

    „Nu poate concepe mintea noastră ce rugăciuni fac sfinții pentru noi, cei care trăim aici, în valea plângerii, deoarece și ei au călcat pe aceste locuri pe care călcăm noi și au întâlnit greutățile, ispitele și obstacolele pe care le întâlnim noi și vor să ne ajute. Așadar, să ne refugiem întotdeauna la sfinți și să le cerem mijlocirile. I-ați văzut pe suporteri, cu câtă pasiune își urmăresc echipa favorită când joacă pe stadion? Ne gândim noi că și sfinții, acolo sus, în Cer, urmăresc lupta noastră de pe pământ și se roagă pentru noi. Și cât de mult se bucură când câștigăm!” Vezi mai mult
  152. „Înger pământesc și om ceresc”. Părintele Eusebiu Giannakakis 1910-1995

    „Înger pământesc și om ceresc”. Părintele Eusebiu Giannakakis 1910-1995

    37,00 RON

    „Noi suntem case ale lui Dumnezeu, ogorul Lui… Iubirea lui Dumnezeu, care ne este dăruită din belșug prin Sfintele Taine și prin slujbe, canonul personal, Rugăciunea lui Iisus și studiul cărților patristice, spre aceasta țintesc: să ne zidească pe noi înșine casă trainică… Să fim neîncetat cu luare aminte la noi înșine. Pe lume au existat clădiri strălucitoare, așezăminte și mănăstiri frumoase, care s-au pustiit. De ce credeți că s-a întâmplat aceasta? Pentru că nu au fost oameni drepți și cumpătați care să le locuiască… Așadar, ajutați de harul lui Dumnezeu și de mijlocirile sfinților, să facem mai mult efort în a ne zidi pe noi înșine. Sfinții în cer se roagă și mijlocesc pentru noi, dar și gândul și străduința noastră să fie cum să ne zidim casa sufletului pe temelii sfinte și trainice, nu pe unele gata să se dărâme, superficiale și slabe. Nu așa! Ci pe temelii sănătoase, trainice, luminate și sfinte, curate și fără prihană. Să lucrăm cu conștiinciozitate, sinceritate și devotament”. Părintele Eusebiu Giannakakis Vezi mai mult
  153. Povestea celor șapte jucării

    Povestea celor șapte jucării

    7,00 RON

    Au fost odată trei ursuleți de pluș. Ei fuseseră darul de Crăciun pentru Răducu alintatul și mofturosul, care s-a plictisit repede de ursuleți, așa cum se plictisise și de celelalte jucării pe care le avea. Așa că ursuleții stăteau uitați într-un colț de cameră; singurul care le mai dădea „atenție” era motanul Ghiară de Oțel care, așa după cum îl arăta și numele, avea niște ghiare strașnice din cauza cărora ursuleții riscau să rămână fără blănița lor de pluș... Vezi mai mult
  154. Starețul Ilarion de la Optina
  155. Stareţul Moise de la Optina
  156. Alexandru Lascarov-Moldovanu. Încorsetările unei vieți

    Alexandru Lascarov-Moldovanu. Încorsetările unei vieți

    28,00 RON

    Doamna Livia Ciupercă, o pasionată cercetătoare a biogra­fiilor literare şi operelor artistice mai puţin explorate din ori­zontul nostru cultural, încredinţează tiparului cartea Alexandru Lascarov-Moldovanu, încorsetările unei vieţi. Volumul nou îngrijit continuă studii mai vechi şi preocupări de dată relativ recentă, dintre care monografiile I. Al. Brătescu-Voineşti (1996), Dominic Stanca (2011), Scriitori gălăţeni de ieri şi de azi (2012), Teodor Al. Munteanu (2013) se bucură de o bună vizibilitate. După cum lesne se observă, Livia Ciupercă este preocupată de aducerea în actualitate a operelor aproape uitate ale unor scriitori importanţi în momentul activ al creaţiei lor, iar teme­ritatea de a investiga editări de odinioară precum şi manuscrise rămase inedite, în care se află, deocamdată închise, idei de viaţă perene, repere morale şi valori estetice, trebuie de la bun în­ceput semnalată. Ca şi în precedentele studii, noul demers critic evidenţiază particularitatea definitorie a stilului dum­neaei de lucru. Alături de contribuţiile filologului şi istoricului literar, acesta constă în fervoarea de a recompune, odată cu datele esenţiale, atmosfera (literară) a epocii. În volumul de faţă, Livia Ciupercă face tentativa de a reda integral imaginea operei lui Alexandru Lascarov-Moldoveanu. Asamblarea devine panoramă graţie reconstituirii ei din fragmente disparate, unele provenind din arhiva urmaşilor scriitorului, celelalte descope­rite în fondurile Muzeului Naţional al Literaturii Române sau al unor biblioteci (Biblioteca Academei Române, Metropoli­tană din Bucureşti, Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, Biblioteca Sfântului Sinod). După cum se poate observa, cerce­tarea a fost, cu un cuvânt potrivit, laborioasă, iar efortul, în sens apreciativ, răsplătit pe măsură. Peregrinarea prin ţară în căutarea manuscriselor scriitorului devine bun prilej de a trage concluzia că răspândirea acestor documente nu este una întâm­plătoare, ci, dimpotrivă, revelatorie ca sens. Pentru Livia Ciu­percă restituirea este cu atât mai preţioasă cu cât documentele lasă loc interpretărilor nuanţate. De pildă, în momentul însu­mării lor, autoarea observă, retrospectiv, focalizarea fiinţei scrii­toriceşti, în care se oglindesc perfect opera, principiile literare şi sentimentul religios. Zestrea literară rămasă de la Lascarov-Moldovanu este analizată sub dublu aspect, al creaţiei de idei şi sub auspicii estetico-literare creatoare de valori. După ce con­firmă că rolul marilor critici în ceea ce priveşte poziţionarea lui Alexandru Lascarov-Moldovanu în cadrul epocii a fost, din punctul de vedere al istoriei literaturii, unul decisiv, Livia Ciupercă apelează la instrumentele filologice şi la datele istorico-literare, de această dată cu scopul de a suscita interesul contem­poranilor pentru personalitatea celui monografiat. Reconstituirea atmosferei epocii este însoţită aproape filă cu filă, reaşezarea în pagină a întregii creaţii devenind unica opţiune pentru înţele­gerea operei din interior, capabilă astfel să redea, din nou, mi­reasma textelor troienite de trecut. Din nefericire, această esenţă se pierde iremediabil atunci când istoria literară îşi cerne valorile lăsând la vedere plasa de relaţii şi coresponden­ţele dintre ideile vehiculate, ca un du-te-vino între tradiţie şi modernitate. În corpus-ul critic al Liviei Ciupercă, constând în prezentarea exhaustivă a operei edite şi inedite a lui Alexandru Lascarov-Moldovanu, raţiunea şi sentimentul devin afinităţi indestructibile, lăsându-se însoţite de un paseism de bună factură memorialistică, deoarece de la duiosul scriitor ne rămân, alături de factura sămănătoristă a fondului epic, nostalgia după acele vremuri de odinioară, ca­racterizate atât de explicit în celebra sintagmă eminesciană, referitoare la un trecut fabulos-idilic când se vorbea o „limbă ca un figure de miere”. Efectul este puternic, iar parfumul de epocă pregnant. Caracterizările suc­cinte şi cam abstracte, care îl postau pe autor în sfera de in­fluenţă a unor mari scriitori contemporani cu el –, în panoplia genurilor şi speciilor cultivate de Mihail Sadoveanu, I. Al. Brătescu-Voineşti şi Bassarabescu –, sunt înlocuite aici de comentarii despre viaţa acestuia, scrutată prin parcurgerea atentă a eta­pelor ei faste sau dureroase. În loc de concluzie, Livia Ciupercă arată că, deşi „încorsetat” de viaţă, Lascarov-Moldovanu a reuşit să lase o operă de mari dimensiuni răspândită, după cum s-a văzut, în mai multe locuri, unde memoria ei doarme înveşmântată de poveşti încă necunoscute. Acestui tip de cercetare, Livia Ciupercă îi consacră speciale energii intelectuale, prin intermediul cărora reuşeşte să demon­streze, convingător în opinia noastră, că, împotriva trecerii ire­parabile a timpului, autorii şi creaţiile altor vremi sunt, de fapt, contemporani ai literaturii române în integralitatea ei, cu condiţia să avem acces la savorile acelor texte, la parfumul lor originar. Acesta este scopul monografiei istorico-literare Alexandru Lascarov-Moldovanu, încorsetările unei vieţi, studiu prin care Livia Ciupercă ridică vălul uitării de pe imaginea unui scriitor care ar merita, mai mult de o clipă, atenţia celor ce iubesc literatura. Lucian CHIŞU Vezi mai mult
  157. Păstrați-mă în inimile voastre! Părintele Paisie de la Secu. Viața și lucrarea misionară

    Păstrați-mă în inimile voastre! Părintele Paisie de la Secu. Viața și lucrarea misionară

    9,00 RON

    Cuvânt de început bun Câţiva ani binecuvântaţi, sufletele multor credincioşi au simţit prezenţa Părintelui Paisiede la Mănăstirea Secu, respirată din minunatele comori duhovniceşti pe care cuvioşia sa le-a făcut cunoscute în mai toată ţara, printr-un misionarism ortodox autentic, altruist şi pilduitor.Talanţii mulţi, cu care Bunul şi Preamilostivul Dumnezeu l-au înzestrat, au rodit şi prin darul scriitoricesc a izvorât această carte, ca o mărturie de sfinţenie, dăruire şi trăire duhovnicească vie a monahului pătimitor Paisie Costandel, ajunsă şi la noi după mutarea sa la cele veşnice. Introducându-ne în duhul rugător şi duhovnicesc al legăturii lăuntrice dintre mari duhovnici, apropiaţi timpului şi neamului nostru, Părintele Paisie trezeşte şi în noi duhul rugăciunii şi al dorului neostoit pentru Împărăţia Cerească. Din mărturiile cuvioşiei sale, aflăm rostul ziditor al pelerinajului la sfintele mănăstiri, prin întâlnirile cu marii nevoitori ai acestor locuri binecuvântate. Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Paisie, dar şi modeşti martori ai dezvăluirilor minunate, mult folositoare de suflet, au peregrinat an de an, în timpul verii, pe la sfintele mănăstiri moldave, culegând roade de mântuire împărtăşite nouă cu tainică bucurie, prin această lucrare ziditoare mângâiată de duhul vetrelor sihăstreşti... Părintele Paisie, iubind mult trăirea jertfitoare de pelerin şi misionar ortodox, la rândul lor, fiii săi duhovniceşti s-au străduit, au dorit şi în bună parte unii au reuşit, fără nici o răsplată, în semn de recunoştinţă şi dragoste creştină pentru cuvioşia sa, să scoată la lumină mărturii smerite şi convingătoare ale învierii lăuntrice, posibilă şi în vremurile noastre doar celor cu inima înfrântă! În contextul vieţii de astăzi, mai mult ca oricând, sfatul testamentar al cuviosului monah, „de a ne ruga neîncetat şi de a nu osândi pe nimeni”, ar trebui să ni se sădească în inimi cu putere multă, dar să şi rodească cu sinceritate deplină! Fie ca Bunul, Milostivul şi Dreptul Judecător, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu rugăciunile totdeauna bine primite şi grabnic ajutătoare la Tronul Ceresc ale Măicuţei Domnului, să ne lumineze cărarea spre mântuire şi prin acest îndemn paterical al Părintelui Paisie de la Secu, de a învia lăuntric. Fiii duhovniceşti Vezi mai mult
  158. Patericul lavrei peșterilor de la Kiev

    Patericul lavrei peșterilor de la Kiev

    26,00 RON

    Aşa cum din rouă pământul ia umezeală, aşa şi din Sfântul Aşezământ al Pecerskăi pământul Rusiei s-a umplut de învăţătura sfinţilor. „Apele îl făcură să crească, adâncul îl ridicase şi râurile acestuia înconjurau locul unde fusese sădit şi trimiteau apele lor la toţi arborii câmpului. De aceea înălţimea lui întrecuse pe toţi arborii câmpului şi avea pe dânsul mulţi lăstari şi ramurile lui se înmulţiseră” (Iez. 31, 4-5). Tot aşa şi Sfântul aşezământ de la Pecerska, cel care a dat de la sine începutul vieţii monahale şi altor mănăstiri, le-a îmbrăcat în oste-neală, în nevoinţe, în dreptate. Vezi mai mult
  159. Slujba mutării moaștelor Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina
  160. Ție, Doamne, îți voi cânta

    Ție, Doamne, îți voi cânta

    14,00 RON

    Notă asupra ediției Zorica Laţcu (monahia Teodosia) s-a născut la 17 martie 1917, într-o familie de ardeleni refugiaţi în Ungaria. Între anii 1936-1940, a absolvit facultatea la Cluj, unde a studiat Filologie clasică şi Limba şi Literatura franceză. După finalizarea studiilor, a lucrat ca preparator principal la Institutul Român de Lingvistică din Cluj, colaborând la Dicţionarul Limbii Române, coordonat de Sextil Puşcariu. A început să scrie din perioada adolescenței, iar între 1944 și 1949 i-au apărut trei volume de poezii: Insula Albă, Osana Luminii și Poemele Iubirii. În 1948, a intrat în monahism la Mănăstirea Vladimireşti, de lângă Tecuci, primind numele Teodosia. Dar nu a putut sta aici decât până în 1956, când mănăstirea a fost închisă, o parte dintre maici fiind arestate, iar celelalte fiind silite să renunţe la monahism. Teodosia s-a numărat printre cele arestate, făcând trei ani de detenţie într-un penitenciar din Miercurea Ciuc. După eliberare, suferind de o gravă infirmitate congenitală, care nu îi permitea coordonarea mişcărilor, a locuit în localitatea Gurguieşti, în apropiere de Brăila, împreună cu maica Mihaela, o fostă colegă de mănăstire. În această perioadă au apărut volumele Icoane pentru paraclis, Din pribegie, Grădina Doamnei şi Alte poezii. În 1970, monahia Teodosia s-a mutat la Braşov, unde a continuat să scrie poezie, dar a şi tradus, din lucrările lui Origen şi ale Sfântului Grigorie de Nyssa, lucrări apărute în colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti” la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, precum şi Cuvântările ascetice ale Sfântului Isaac Sirul, apărute postum, şi ale Sfântului Simeon Noul Teolog, traduceri aflate încă în manuscris. Dintre aceste cuvântări ale Sfântului Simeon, traduse și versificate de maica Teodosia, Cuvântul al II-lea se regăsește în prezentul volum. În februarie 1990, odată cu redeschiderea Mănăstirii Vladimirești, se numără printre monahiile care se reîntorc, pentru a-şi continua în mănăstirea de metanie viaţa călugărească pe care fusese nevoită să o ducă până atunci în lume. Aici trece la cele veșnice pe 8 august 1990. Deși era cunoscută încă din anii ’40, poezia Zoricăi Lațcu a căpătat notorietate după anul 1990. Vorbind despre impactul pe care l-au avut versurile Maicii Teodosia în sufletul cititorilor, Părintele Teofil Părăian de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus dezvăluie o apre¬ciere trimisă de către un soldat aflat pe front, în Rusia: „Într-un fund de Rusie, într-o zi cu viscol şi furtună, amestec de iarnă şi început de primăvară, mi s-a luminat gândul în colţul de insulă greacă evocat de caldele, limpezile şi desăvârşitele versuri închinate nunţii lui Kalliroe. Vă mulţumesc pentru clipa senină şi pură pe care mi-aţi dăruit-o într-o vreme şi într-un cadru de tristă şi murdară animalitate”. Prezentul volum a fost editat după un manuscris din anul 1959, aflat în Biblioteca Ecumenică „Dumitru Stăniloae” din Iași, a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Manuscrisul a aparținut Mitropolitului Moldovei, Înalt¬preasfințitul Iustin Moisescu, care l-a donat bibliotecii. Ioan-Lucian Radu Vezi mai mult
  161. Rânduiala Sfintei Împărtăsiri
  162. Stareţul Isaachie I de la Optina
  163. Sfaturi către preoţi despre viaţa contemplativă

    Sfaturi către preoţi despre viaţa contemplativă

    8,00 RON

    Cel care tânjește să dobândească această fericire a vieții contemplative renunță la toate lucrurile prezente pentru contemplarea celor viitoare și, desprins de treburile lumești ce câteodată zădărnicesc avântul acelora ce încearcă să se înalțe în chip desăvârșit către acea înălțime a contemplației divine, trece și peste dragostea pentru trupul său și, disprețuind pe toate cele de jos, care adeseori au aruncat în cele pământești sufletele fără de grijă pentru curăția vieții trecătoare, de cele cerești se apropie, făcându-se cât mai asemănător celor dumnezeiești, pe cât se înalță prin râvna desăvârșirii mai presus decât toți oamenii. Avva Iulian Pomerius Vezi mai mult
  164. O întâmplare cu Tamara Petrov
  165. Mărturisirea de credinţă, locul şi rolul ei în tradiţia Bisericii Ortodoxe

    Mărturisirea de credinţă, locul şi rolul ei în tradiţia Bisericii Ortodoxe

    32,00 RON

    A devenit deja o tradiție ca Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” să organizeze, anual, un simpozion internațional. Ani la rând, tema simpozionului era dată de anul omagial declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Întrucât în anul mântuirii 2012 s-au împlinit 370 de ani de la desfășurarea Sinodului de la Iași (1642), în cadrul căruia s-a discutat și s-a corectat Mărturisirea de credință a Sfântului Ierarh moldovean Petru Movilă care, prin aprobarea Patriarhiei ecumenice și a celorlalte Patriarhii Apostolice, a devenit Mărturisirea de credință a întregii Ortodoxii, am considerat de datoria Facultății de Teologie Ortodoxă din Iași să propună ca temă de reflecție și cercetare mărturisirea de credință în general. De aici și titlul simpozionului: Mărturisirea de credință − locul și rolul ei în Tradiția Bisericii Ortodoxe. Intenția organizatorilor a fost ca, plecând de la Mărturisirea de credință a Sfântului Petru Movilă, care a fost un „dublu mărturisitor”, atât prin mărturisirea personală, cât și prin lucrarea care-i poartă numele, devenită bun al întregii Ortodoxii, să reflectăm asupra modului în care noi trebuie să ne mărturisim credința astăzi. Cu alte cuvinte, Sfântul Petru Movilă a mărturisit credința prin „faptă și cuvânt” într-o perioadă extrem de grea pentru țară și pentru Ortodoxie, apărând-o de acțiunile politico-prozelitiste ale autorităților politice și bisericești ale stăpânitorilor polonezi catolici. Noi, cei de astăzi, trăim într-un context politic și religios radical diferit față de cel de atunci, mult mai liber, însă nu și mai puțin ușor din perspectiva „ispitelor acestui veac”. În acest nou context, suntem chemați să reflectăm asupra a ce putem și trebuie să învățăm de la Sfântul Petru Movilă pentru a fi/deveni buni mărturisitori. Volumul de față, cu titlul Mărturisirea de credință − locul și rolul ei în Tradiția Bisericii Ortodoxe. Relația dintre teologia academică și teologia doxologică, este rodul acelui simpozion. El conține contribuțiile participanților, dar, în același timp, sperăm să reprezinte o contribuție la cercetarea teologică românească și nu numai. Pr. Ion Vicovan Vezi mai mult
  166. Morala creştină

    Morala creştină

    44,00 RON

    Dumnezeiasca descoperire în Hristos nu este numai o transmitere mai presus de fire a unor adevăruri morale şi religioase, ci şi o putere desăvârşitoare care îi desăvârşeşte pe credincioşi, fiindcă orice lucrare dumnezeiască îţi propune învăţarea treptată a omenirii, asemănarea ei cu Dumnezeu şi înălţarea ei la cea mai înaltă contemplare. Sufletul omului, care cunoaşte dumnezeiescul adevăr al Revelaţiei, care este curăţit şi făcut drept prin dumnezeiescul Botez, rămânând întru curăţie, Îl caută pe dumnezeiescul lui izbăvitor şi tânjeşte după sfânta împărtăşire cu El, îl doreşte şi însetează după unirea cu El. Această tindere duhovnicească îl împinge spre lucrarea binelui ideal de a cărui desfătaree însetează şi îşi pune toată sârguinţa să se elibereze de sub influenţarea prezentărilor lumeşti şi în general, a firii sensibile exterioare. Această năzuinţă, ca elan duhovnicesc, tinde să facă sufletul independent şi, prin viaţa duhovnicească, să îl înalţe în cea mai înaltă sferă a desăvârşirii morale. Vezi mai mult
  167. Poveste de iarnă
  168. Doi prieteni
  169. Totul este rugaciune
  170. Învăţături despre rugăciunea lui Iisus
  171. Medicina naturistă. Tainele sănătății, tinereții și frumuseții vol. II

    Medicina naturistă. Tainele sănătății, tinereții și frumuseții vol. II

    27,00 RON

    Prezentare Ce este sănătatea? Se poate defini printr-un echilibru al tuturor funcţiilor organismului care asigură starea normală sub aspect fizic, mental şi social. Fiecare persoană interesată de o sănătate deplină va urmări să-şi intreţină armonia mecanismelor de vieţuire, să aibă sub control factoriideclanşatori ai unor afecţiuni maladiveposibile, cât şi măsurile corespunzătoare de apărare şi de combatere a bolilor. Din nefericire, majoritatea oamenilor îşi neglijează sănătatea, fie din necunoaştere, fie din superficialitatea cu care acţionează în diferite etape ale vieţii. Aceştia nu se gândesc la menţinerea sănătăţii lor decâtatunci când începe agravarea stării de sănătate, într-un corp slăbit şi epuizat de boală. Un vechi proverb arab sublinia că: „Omul îşi bate joc de două lucruri, atunci când le are: tinereţea şi sănătatea”. Cunoscutul scriitor şi moralist francez La Brouyère spunea: „Nu există pentru om decât trei evenimente: naşterea, viaţa şi moartea. El nu simte când se naşte, uită să-şi întreţină viaţa, dar suferă când trebuie să moară”. În faţa acestei realităţi dure, omenirea are o şansă valoroasă de a apela la sprijinul naturii înconjurătoare, capabilă să pună la dispoziţie nesecate izvoare de sănătate care sălăşluiesc în covorul verde - frunzele, florile, fructele şi rădăcinile plantelor cu proprietăţi medicinale. În istoria vieţii pe Pământ, plantele au apărut înaintea omului. Când au apărut primii oameni pe Pământ, plantele au tresărit la bucuria unei convieţuiri cu oamenii, timp de mii de ani, şi au depus, la picioarele lor, ofrande din mărgele de rouă, prelinse de pe petalele minunatcolorate. În acest moment a apărut fitoterapia, ca procedură de prevenire, ameliorare sau vindecare a multor suferinţe, începând de la omul primitiv şi până în zilele noastre. Noţiunea de fitoterapie, ca ramură a medicinii din fiecare etapă a dezvoltării civilizaţiei, defineşte totalitatea procedeelor terapeutice, bazate pe utilizarea unor plante în scopuri profilactice sau curative, de combatere a diferitelor afecţiuni maladive. Capacitatea terapeutică a plantelor medicinale este datorată complexului de substanţe bioactive, organice şi minerale pe care le conţin. În mod deosebit acţionează grupele de substanţe complexe (alcaloizi, taninuri, saponine, glicozide, acizi, alcooli, fenoli, cetone, terpenoide etc.),care sunt sintetizate în urma reacţiilor metabolice reglate de garniturile enzimatice, caracteristice fiecărei specii vegetale. Fitoterapia ştiinţifică, bazată pe experienţa multimilenară a popoarelor de pe întreg Mapamondul, are în obiectiv valorificarea miilor de specii de plante medicinale şi aromatice, din flora spontană şi cultivată. Tezaurul floristic foarte bogat şi diversificat din spaţiul carpato-danubiano-pontic şi tradiţia foarte veche a utilizării plantelor în terapeutica populară constituie premisele unei orientări decisive spre fitoterapie, cuefecte bine cunoscute în alinarea şi vindecarea multor suferinţe umane. Materia primă medicinală din flora noastră, mai puţin poluată decât în restulEuropei, este tot mai mult solicitată de cei care îşi manifestă interesul valorificării covorului vegetal, în scopul obţinerii de produse finite pentru terapia medicală, cosmetică şi alimentaţie naturistă. Prezenta lucrare încearcă o detaliere a problemelor ridicate de circa 150 de maladii umane, cu amănunte privind etiopatologia, simptomele caracteristice, evoluţiile posibile, tratamentele naturiste şi alopate, regimurile alimentare şi de viaţă corespunzătoare. Vezi mai mult
  172. Medicina naturistă. Tainele sănătății, tinereții și frumuseții vol. I

    Medicina naturistă. Tainele sănătății, tinereții și frumuseții vol. I

    34,00 RON

    Ce este sănătatea? Se poate defini printr-un echilibru al tuturor funcţiilor organismului care asigură starea normală sub aspect fizic, mental şi social. Fiecare persoană interesată de o sănătate deplină va urmări să-şi intreţină armonia mecanismelor de vieţuire, să aibă sub control factoriideclanşatori ai unor afecţiuni maladiveposibile, cât şi măsurile corespunzătoare de apărare şi de combatere a bolilor. Din nefericire, majoritatea oamenilor îşi neglijează sănătatea, fie din necunoaştere, fie din superficialitatea cu care acţionează în diferite etape ale vieţii. Aceştia nu se gândesc la menţinerea sănătăţii lor decâtatunci când începe agravarea stării de sănătate, într-un corp slăbit şi epuizat de boală. Un vechi proverb arab sublinia că: „Omul îşi bate joc de două lucruri, atunci când le are: tinereţea şi sănătatea”. Cunoscutul scriitor şi moralist francez La Brouyère spunea: „Nu există pentru om decât trei evenimente: naşterea, viaţa şi moartea. El nu simte când se naşte, uită să-şi întreţină viaţa, dar suferă când trebuie să moară”. În faţa acestei realităţi dure, omenirea are o şansă valoroasă de a apela la sprijinul naturii înconjurătoare, capabilă să pună la dispoziţie nesecate izvoare de sănătate care sălăşluiesc în covorul verde - frunzele, florile, fructele şi rădăcinile plantelor cu proprietăţi medicinale. În istoria vieţii pe Pământ, plantele au apărut înaintea omului. Când au apărut primii oameni pe Pământ, plantele au tresărit la bucuria unei convieţuiri cu oamenii, timp de mii de ani, şi au depus, la picioarele lor, ofrande din mărgele de rouă, prelinse de pe petalele minunatcolorate. În acest moment a apărut fitoterapia, ca procedură de prevenire, ameliorare sau vindecare a multor suferinţe, începând de la omul primitiv şi până în zilele noastre. Noţiunea de fitoterapie, ca ramură a medicinii din fiecare etapă a dezvoltării civilizaţiei, defineşte totalitatea procedeelor terapeutice, bazate pe utilizarea unor plante în scopuri profilactice sau curative, de combatere a diferitelor afecţiuni maladive. Capacitatea terapeutică a plantelor medicinale este datorată complexului de substanţe bioactive, organice şi minerale pe care le conţin. În mod deosebit acţionează grupele de substanţe complexe (alcaloizi, taninuri, saponine, glicozide, acizi, alcooli, fenoli, cetone, terpenoide etc.),care sunt sintetizate în urma reacţiilor metabolice reglate de garniturile enzimatice, caracteristice fiecărei specii vegetale. Fitoterapia ştiinţifică, bazată pe experienţa multimilenară a popoarelor de pe întreg Mapamondul, are în obiectiv valorificarea miilor de specii de plante medicinale şi aromatice, din flora spontană şi cultivată. Tezaurul floristic foarte bogat şi diversificat din spaţiul carpato-danubiano-pontic şi tradiţia foarte veche a utilizării plantelor în terapeutica populară constituie premisele unei orientări decisive spre fitoterapie, cuefecte bine cunoscute în alinarea şi vindecarea multor suferinţe umane. Materia primă medicinală din flora noastră, mai puţin poluată decât în restulEuropei, este tot mai mult solicitată de cei care îşi manifestă interesul valorificării covorului vegetal, în scopul obţinerii de produse finite pentru terapia medicală, cosmetică şi alimentaţie naturistă. Prezenta lucrare încearcă o detaliere a problemelor ridicate de circa 150 de maladii umane, cu amănunte privind etiopatologia, simptomele caracteristice, evoluţiile posibile, tratamentele naturiste şi alopate, regimurile alimentare şi de viaţă corespunzătoare. Vezi mai mult
  173. Fumatul, dușmanul nemilos al omenirii

    Fumatul, dușmanul nemilos al omenirii

    14,00 RON

    A trecut o jumătate de mileniu de când câțiva marinari spanioli din flota lui Cristofor Columb au adus în Europa un cadou deosebit şi un obicei imitat de la băştinaşii întâlniți în Noul Continent. Cadoul consta din câțiva saci cu frunze uscate de la o anumită plantă numită tabac iar obiceiul împrumutat era fumatul. Nimeni nu şi-a imaginat, în acea perioadă, că acest cadou făcut europenilor va deveni, în timp, cel mai groaznic criminal in serie care va ucide sute de milioane de oameni, din generațiile perindate din momentul ofertei cadoului şi până în prezent. Despre fumat s-a vorbit şi s-a scris mult în ultimele decenii, opiniile fiind atât favorabile cât şi nefavorabile. În prezent, informațiile despre tutun, despre fumul de țigară şi, mai ales, despre efectele nocive ale fumatului sunt clare şi de necontestat. Au apărut tot mai multe publicații, broşuri, pliante, emisiuni radio şi TV şi manifestări prilejuite de zilele dedicate tabagismului care arată la ce riscuri se expun fumătorii, atât bărbați cât şi femei şi care ar putea fi metodele de renunțare la tutun. În ultimele decenii s-a înregistrat un război declarat între medicină şi consumul de tutun. Lupta este grea dar dă mari speranțe că, treptat, medicina va triumfa spre binele întregii omeniri. La scrierea acestei cărți ne-am găsit în fața unor întrebări care îşi caută răspunsuri cât mai urgente: – cum a fost posibil ca viciul fumatului să pună stăpânire pe mai mult de un miliard din locuitorii globului? – de ce numărul fumătorilor este în continuă creştere, cu toate interdicțiile şi avertismentele specialiştilor asupra riscurilor de îmbolnăvire gravă şi de decese premature? – de ce fumătorii care cunosc riscurile mari la care se expun cu orice țigară fumată nu au voința necesară pentru a-şi salva viața? – de ce a scăzut vârsta la care se începe fumatul, recrutând copiii chiar sub vârsta de 12-15 ani? – de ce femeile de toate vârstele, atât din mediul rural cât, mai ales, din mediul urban, au devenit mari consumatoare de tutun deşi cunosc pericolele la care se expun? – de ce femeile gravide continuă să fumeze deşi ştiu că afectează grav viața pruncului, atât în perioada intrauterină, cu posibile avorturi spontane, cât şi după naştere? La aceste întrebări vom încerca să dăm explicațiile cuvenite şi să găsim căile cele mai uşoare care să ajute fumătorii să renunțe definitiv la acest viciu neiertător care le macină viața. Dorim ca împreună cu cei în cauză să jalonăm măsurile care să asigure debarasarea de acest mare păcat în care au căzut, cu voie sau fără de voie, milioane de semeni ai noştri, deschizându-le larg porțile spre o viață lungă şi sănătoasă. Avem pretenția că, pe baza unei largi documentări cunoaştem, în mare parte, pericolele enorme ale tabagismului care acționează, tacit, în distrugerea sănătății multor locuitori din toate țările Globului. Tot ce s-a înscris în aceste rânduri a pornit din imboldul unor inimi care doresc să salveze viețile celor foarte mulți fumători. Sperăm să-i eliberăm de patima acestui viciu distrugător deschizându-le o poartă largă spre o viață lungă şi sănătoasă. Vezi mai mult
  174. Cele 10 porunci. Învățătura de credință ortodoxă pe înțelesul copiilor
  175. Monahismul ortodox. Principiile de bază şi practica

    Monahismul ortodox. Principiile de bază şi practica

    35,00 RON

    Lucrarea de faţă prezintă o sinteză a tot ce a scris autorul despre monahism, un mic manual de prezentare a vieţii duhovniceşti. Într-o lume occidentală în mare majoritate şi din păcate, profund atee şi materialistă, în care viaţa este trăită contrar perceptelor evanghelice, monahii, dar şi creştinii ortodocşi laici sunt îndemnaţi să se străduiască să-L mărturisească pe Hristos prin întreaga lor viaţă. Părintele Arhimandrit subliniază, în carte că specificul vieţii monahale constă în faptul că este în întregime organizată în acest scop, al sporirii călugărului în viaţa duhovnicească: „Călugărul este un creştin care a înţeles întru totul exigenţele botezului şi care, pentru a le împlini, a adoptat un mod de viaţă în care totul este organizat în aşa fel încât să favorizeze creşterea şi dezvoltarea harului primit de el atunci. Scopul vieţii monahale nu este diferit de cel al vieţii creştine obişnuite; călugărul nu caută o desăvârşire mai înaltă decât aceea a unui simplu creştin. Şi creştinul are datoria de a tinde spre desăvârşirea iubirii. Spre deosebire de el, călugărul a adoptat un mod de viaţă oficial şi stabil, în care totul este organizat pentru împlinirea acestui scop, mărturisindu-şi dorinţa de a se dărui întru totul lui Dumnezeu”. Vezi mai mult
  176. Fericiri născute și nenăscute. Mărturii despre viață

    Fericiri născute și nenăscute. Mărturii despre viață

    12,00 RON

    Cuvânt înainte Viața omului începe din momentul unirii dintre cele două celule. Acesta este un adevăr pe care Biserica îl propovăduiește dintru început. La fel spune și lumea științifică: „Dezvoltarea ființei umane începe prin fertilizare, un proces prin care spermatozoidul bărbatului și ovulul femeii se unesc și așa apare un nou organism” , iar cea juridică completează vocile apărătorilor vieții: „Viața este sau nu este. Este un fapt clar că viața fiecăruia este un proces continuu, ce începe la concepție și avansează în diverse stadii, până la moarte” . De cealaltă parte a baricadei, tabăra pro choice declamă mai presus de toate dreptul femeii de a dispune de propriul ei corp, ca un drept fundamental (uitând însă că dreptul meu nu poate trece peste viața aproapelui). Între aceste dispute pro vita și pro choice, viața își urmează cursul ei: oamenii se îndrăgostesc, se hotărăsc să meargă pe drumul vieții împreună, se căsătoresc. Apoi unii încep să plângă pentru că nu au copii, alții plâng pentru că au, alții plâng pentru că vor avea copii cu probleme, alții că au prea mulți sau alții că au prea puțini... Mai sunt însă și oameni fericiți. Oameni care în necunoscutul vieții lor își trăiesc cu demnitate drumul Mântuirii, al lucrului făcut cum trebuie sau oameni care au puterea să se ridice atunci când cad și, din greșelile lor, au înțelepciunea să învețe pe alții să nu cadă și ei în prăpastia păcatului. Mărturiile pro vita prezentate în cartea aceasta reprezintă efortul și pasiunea Danielei Bălinișteanu (asiduu voluntar pro vita, alături de mulți alți tineri entuziaști) de a prezenta astfel de oameni, de a arăta că în jurul nostru se întâmplă minuni, că viața este cel mai frumos dar oferit nouă de Bunul Dumnezeu, că ridicarea este posibilă, chiar și atunci când nu mai vezi nici o ieșire. Toate mărturiile consemnate în prezentul volum se întâmplă aici și acum, în viața noastră, în zilele noastre, asemeni multor alte exemple pe care încă nu le știm, dar pe care, prin aceeași osârdie a ostenitorilor, vor ieși la iveală în volumele ce sperăm să fie editate în viitor. Pr. Radu Brînză, Coordonator Departament Pro Vita, Sectorul de Misiune, Statistică și Prognoză Pastorală al Arhiepiscopiei Iașilor Vezi mai mult
  177. Stihirarul

    Stihirarul

    56,00 RON

    La Editura Doxologia în Colecţia Biblioteca Paisiană a apărut lucrarea Stihirarul, carte de muzică psaltică scrisă la Mănăstirea Neamţ în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în obştea care se conducea după rânduielile lăsate de Sfântul Paisie Velicicovschi. Acestă carte conţine cântări din două manuscrise alcătuite de Visarion Ieromonahul în cel de-al doilea sfert al veacului al XIX-lea, manuscrise aflate în biblioteca Mănăstirii Agapia. Visarion Ieromonahul a fost cel mai important reprezentant al şcolii de psaltichie din Mănăstirea Neamţ şi unul din cei mai mari alcătuitori sau traducători de psaltichie din Ţările Române în prima jumătate a veacului al XIX-lea. Un număr mare de manuscrise aflate în biblioteca Mănăstirii Neamţ sau în alte biblioteci din felurite părţi ale ţării şi din Sfântul Munte Athos cuprind cântări alcătuite sau traduse de acest mare protosalt nemţean pentru aproape toate slujbele şi perioadele anului bisericesc. Pentru că era priceput nu doar la facerea cântărilor, ci şi la meşteşugul scrisului, Visarion Monahul a alcătuit mai multe manuscrise psaltice, precum şi alte manuscrise necesare obştii din care a făcut parte. O biografie amănunţită despre Visarion Ieromonahul nu se cunoaşte deocamdată. Nu ştim unde s-a născut, nici statutul familiei sale, nici care sunt numele părinţilor săi; puţinele date pe care le avem despre el provin din câteva însemnări pe marginea unor cărţi sau manuscrise. Până de curând nu era cunoscută perioada exactă în care a trăit protosaltul nemţean. O însemnare găsită de profesorul Pavel Lungu la sfârşitul unei cărţi care a aparţinut chiar lui Visarion Ieromanahul , aflată acum în biblioteca Mănăstirii Neamţ, arată că acesta a trăit între anii 1764 şi 1844. Mai ştim despre el că a deprins meşteşugul cântării în sistema cea veche de la Iosif Schimonahul, întâiul psalt al Mănăstirii Neamţ şi că a asistat la Iaşi la lecţiile de cântare pe care arhidiaconul Nichifor Kabtuniari le preda ucenicilor lui. Tipărirea cântărilor lui Visarion Ieromonahul reprezintă, pe lângă folosul lor pentru înfrumuseţarea slujbelor bisericii, şi un prinos de cinstire adus marelui protosalt şi obştii nemţene, vieţuitoare după aşezămintele Sfântului Paisie Velicovschi. Aceste cântări sunt aspecte ale vieţii duhovniceşti, ale osârdiei pentru păstrarea tradiţiei şi ale bunei rânduieli instituite în Mănăstirea Neamţ de Stareţul Paisie şi păstrate după moartea sa, pentru câteva decenii, de către ucenicii săi. Pe lângă iscusinţa cu care au fost alcătuite sau potrivite pe limba română, cântările din această carte ne arată şi atenţia acordată în acele vremuri bunei rânduieli a slujbelor din Mănăstirea Neamţ. .Manuscrisul 505 din Biblioteca Mănăstirii Agapia – Stihirarul alcătuit de Visarion Ieromonahul din Mănăstirea Neamţ este, fără îndoială, unul dintre cele mai valoroase manuscrise psaltice ale şcolii româneşti. Scris foarte îngrijit, cu cerneală de două culori, neagră şi roşie, asemenea celorlalte manuscrise ale lui Visarion, Stihirarul arată atenţia deosebită care se acordă alegerii şi pregătirii cântărilor în obştea Mănăstirii Neamţ. Manuscrisul conţine 343 de file cu câte 15 rânduri pe fiecare pagină. Paginile sunt numerotate cu cerneală roşie, în dreapta, în colţul de sus, pentru pagina de verso. Această carte este scrisă spre folosul multor cântăreţi de strană şi al tuturor iubitorilor de muzică psaltică. Vezi mai mult
  178. Cuvinte ascetice

    Cuvinte ascetice

    30,00 RON

    Volumul de față cuprinde toate omiliile și scrierile ascetice păstrate ale Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat (521-592), fiind prima traducere într-o limbă modernă. Sfântul Simeon este cel mai cunoscut dintre sfinții stâlpnici, după ce, omonimul său, numit Simeon cel Bătrân, cu un secol înainte descoperise lumii acest extraordinar mod de viață ascetică. Sfântul Simeon din Muntele Minunat ocrotește de mai bine de 500 de ani Moldova și Lavra Neamțului, prin moaștele sale ce se află aici, odor neprețuit, dăruit Mănăstirii de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Sfântul Simeon a fost un ascet și orator precoce, începându-și starea de stâlpnic la vârsta de șapte ani, „încât și dinții și i-a schimbat, când era pe stâlp” (Evagrius Scolasticul). A fost un sprijin puternic al credinței ortodoxe în Biserica Antiohiei din secolul al VI-lea, încercată dur de extinderea ereziei monofizite, invazii ale perșilor, dar și de cutremure devastatoare. Cuvintele de față, scrise prin directa lucrare a Duhului Sfânt (Viața Sfântului Simeon, 32), rostite de pe stâlp începând de la vârsta de 10 până la 24 de ani, ne descoperă un învățător minunat al credinței și viețuirii ortodoxe, preocupat atât de îndrumarea duhovnicească a monahilor ce-l urmau, cât și de mântuirea întregului popor al lui Dumnezeu. Nu vă înrăiți, fraților, în necazuri, nici nu socotiți mare intervalul de timp pentru nevoință până la plecarea de aici, ci gândiți-vă că vremelnică este lupta prin necazurile trupului, știind că mai mare este, mai presus de orice măsură, intervalul veșnic nesfârșit al veșnicei vieți. Ca unii care avem să rămânem cu Domnul pururea prin nădejde. Și să nu socotească fiecare că este departe sălașul lui, ca unul care pleacă într-un loc apropiat. La fel și Domnul ne îndeamnă să avem fără șovăire înaintea ochilor pe cele cerești și, întrebat fiind de noi să ne spună despre Tatăl, ca unor prieteni și concetățeni ai Lui, ne răspunde că Împărăția cerurilor înlăuntrul nostru este. Sf. Simeon din Muntele Minunat, Cuvântul al XXII-lea Vezi mai mult
  179. Urcuș spre Înviere

    Urcuș spre Înviere

    30,00 RON

    INTRODUCERE Fiind eu nemernic și străin pe acest pământ, ca și toți părinții mei, și cugetând la cele petrecute în viața mea, mi-am adus aminte de unele predici pe care le-am vorbit oarecând părinților și fraților din această Sfântă Mănăstire Sihăstria, pe vremea când, cu nevrednicie, eram povățuitor duhovnicesc al lor. Deci, am socotit că ar fi bine să scriu unele dintre aceste predici ce mi s-au părut a fi mai de folos atât pentru cinul nostru călugăresc, cât și pentru credincioși. O mare parte dintre aceste predici le-am scris la liniște, între anii 1958-1964, când, din cauza păcatelor mele, am plecat în pribegie, retrăgându-mă la singurătate în munții Rarăului și în pădurile seculare ce îmbracă valea Bistriței. Ziua și, mai ales, noaptea, după ce-mi terminam rânduiala de rugăciuni către Dumnezeu și Maica Domnului, ocrotitoarea tuturor creștinilor, care dura mai mult de zece ore, îndemnat de cuget și întărit de Duhul Sfânt, mă apucam de scris. Eram singur și nu vedeam față de om mult timp, dar eram fericit în această împărăție a liniștii. Scriam zilnic câteva pagini, mai mult din memorie, la lumina slabă a focului din gura bordeiului sau la lumânare, pentru că nu aveam cu mine decât cărțile de pravilă, Sfintele și Preacuratele Taine ale Domnului nostru Iisus Hristos, cu care mă împărtășeam săptămânal, și două cărți foarte iubite mie: Cuvintele ascetice a Sfântului Isaac Sirul și Paza celor cinci simțuria Sfântului Nicodim Aghioritul. Textele biblice le scriam din memorie. Ce dumnezeiască este liniștea, unită cu rugăciunea în singurătate! De câte ori îmi amintesc de acele clipe, nu mă pot opri din plâns… La predicile acestea au fost mai târziu adăugate alte câteva, rostite în fața soborului Sfintei Sihăstrii, când mă rânduia părintele stareț să vorbesc. Ele au circulat multă vreme în manuscris prin mănăstiri, sub numele de „Predici pentru monahi”. Apoi, văzând că și mirenii doresc să li se citească spre folos, le-am completat cu alte câteva predici, precum și cu unele însemnări despre părinții pe care i-am apucat în viață și care au avut un sfârșit mai deosebit, și le-am prezentat Înaltpreasfințitului nostru Mitropolit, care a hotărât să le tipărească sub titlul „Urcuș spre Înviere – Cuvinte de folos duhovnicesc”, adăugând la început și un frumos Cuvânt-înainte. O bună parte din predici sunt adresate mai ales monahilor, precum cele despre viața de obște, despre ascultare, feciorie, sărăcia de bunăvoie, despre paza minții, despre rugăciunea minții și a inimii, despre nemâncarea de carne în mănăstiri, despre tăierea voii și altele. Iar predici de obște, folositoare și pentru călugări și pentru credincioși, am adăugat mai multe, precum se vede din cuprins. Textele scripturistice s-au luat îndeosebi din Biblia ediția 1914, iar textele patristice s-au luat în mare parte din cărțile tipărite la Mănăstirea Neamț în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Îmi dau bine seama că aceste cuvinte, luate mai mult din cărți decât din trăire, nu vor avea prea mult folos pentru cititori, deoarece sunt scrise de un om care nu le-a trăit și nu le-a încercat prin propria lui osteneală. Dar ele conțin multe mărturii din Sfânta Scriptură și de la Sfinții Părinți, căutând prin aceasta să le dau o oarecare valoare duhovnicească, știind că și arama, când este bine curățită, strălucește și imită aurul. Așa și eu, nevrednicul, aducându-mi aminte de pilda celui ce a îngropat talantul Stăpânului său (Matei 25, 14-30) și a fost osândit, am luat îndrăzneală și am scris aceste predici, care formează al treilea volum, după predicile la sfinții de peste an și la toate Duminicile. Știu că monahii și frații de prin mănăstiri au multe cărți de învățătură în chilii și biblioteci, și nu au destul timp să le citească nici pe cele mai importante. Dar nici aceste cuvinte nu sunt străine de povățuirile Sfinților Părinți și de învățătura mântuitoare a Bisericii noastre Ortodoxe și, având o formă mai ușoară de redare, sunt mai aproape de înțelegerea noastră. Rog cu smerenie pe toți iubitorii de Hristos, părinți și frați din mănăstiri și pe credincioșii care vor avea dragoste să citească aceste cuvinte, să se roage Preabunului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Preacuratei Sale Maici și tuturor sfinților Lui, să-mi ajute și mie, păcătosului, ca măcar cu vârful degetului să ating și eu cele ce am scris, ca să nu iau osânda celui ce învață și nu face. Arhimandrit CLEOPA ILIE Sfânta Mănăstire Sihăstria Nașterea Maicii Domnului 8 septembrie, 1991 Vezi mai mult
  180. Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat
  181. „În Biserica slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică vol. III

    „În Biserica slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică vol. III

    20,00 RON

    Cuvântul autorului la prima ediție În anii care au trecut de la evenimentele din decembrie ’89, am asistat la o adevărată competiție, în toate domeniile, în ceea ce privește publicarea de carte de specialitate. Este mare distanță și diferență între perioada în care cumpărarea unei cărți valoroase presupunea trecerea testului de răbdare la un rând, „coadă”, care semăna cu cele de la standurile de produse alimentare, și rându­rile imense de cărți aliniate astăzi în librăriile pe care le întâlnim la tot pasul, așteptându-și cititorii. Oferta de carte este atât de mare și atât de tentantă, încât este anevoioasă orice încercare de a alege ceva fără să ai sentimentul că și celelalte cărți te-ar fi interesat și ți-ar fi trebuit. O librărie este locul unde înveți să fii smerit. În fața atâtor cărți, îți dai seama cât de mult mai ai de citit și de învățat. Cât privește cartea teologică, situația seamănă foarte bine cu cea descrisă mai sus. S-au realizat numeroase traduceri, s-au pu­bli­cat colecții, s-au realizat și publicat teze de doctorat, s-au publi­cat manuale pentru învățământul mediu și pentru cel universitar, teologi de marcă au scris cărți de mare profunzime teologică și duhovnicească pe teme care frământă lumea contemporană etc. Pe scurt, s-a mai umplut ceva din golul imens pe care sistemul comu­nist ateu l-a creat prin limitarea la maximum sau prin interzicerea publicării cărții religioase. O trecere în revistă a bibliografiei religioase din ultimele de­cenii ne va da posibilitatea să constatăm că în anumite ramuri ale teologiei s-a publicat foarte mult, în timp ce în altele se simte încă nevoia unor răspunsuri autorizate la o mulțime de teme care stau la rând pentru a fi tratate. În cadrul Teologiei liturgice, interesul crescând manifestat în rândurile preoților, studenților teologi, seminariștilor, dar și ale multora dintre credincioșii laici dă posibilitatea creării și publicării unei literaturi care să continue tradiția și activitatea deosebit de bogată și valoroasă pe care au desfășurat-o iluștrii profesori litur­giști pe care i-a avut Ortodoxia românească. Cât de multe sunt în­trebările și cât de necesare sunt răspunsurile pe teme liturgice se poate vedea și din pagina permanentă a publicației „Vestitorul Or­to­doxiei”, în care Părintele Profesor Dr. Nicolae D. Necula, titularul catedrei de Teologie liturgică de la Facultatea de Teologie „Patriarhul Justinian” a Universității București, poartă un dialog teologico-liturgic, canonic și pastoral-misionar cu toți cei ce doresc să cu­noască mai bine frumusețile tainice pe care, în prezența Mântuito­rului Hristos înconjurat de sfinți, le experimentăm în spațiul liturgic. O mare parte dintre aceste răspunsuri au fost adunate în două volume, sub titlul Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, apă­rute la Editura Episcopiei Dunării de Jos, în 1996 și 2001, volume arhicunoscute între cititorii de toate categoriile și care sunt norma­tive pentru facultățile de teologie, pentru seminariile teologice, pentru profesorii de religie, pentru monahi și pentru tot creștinul care voiește să se hrănească sufletește. Cartea de față, pe care nu întâmplător am numit-o „În Biserica slavei Tale”, are drept model volumele amintite. Ea dă răspunsuri întrebărilor adresate de preoții slujitori și de studenții teologi, dar și de mulțimea de credincioși cu care venim permanent în contact. Totodată, cartea este un răspuns dat provocărilor contemporane, străine de spiritualitatea ortodoxă. „În Biserica slavei Tale”, prin întregul ei conținut, exprimă faptul că în cadrul cultului divin vedem și experimentăm frumu­sețea netrecătoare a împărăției lui Dumnezeu. Cartea este alcătuită dintr-un număr de articole și studii pe diferite teme, grupate în așa fel încât lucrarea să aibă unitate și continuitate. Menționăm că unele dintre titlurile studiilor din această lucrare au mai fost pu­bli­cate, însă materialul prezentat aici este revăzut și refăcut în întregime. Sperăm ca lecturarea acestui prim volum să-i facă pe cititori să-l aștepte cu nerăbdare și pe următorul. Ne rugăm ca Hristos Domnul, Cel mereu prezent în ceruri și în Biserica slavei Sale, să aducă bucurie, pace sfântă și folos duhov­nicesc celor care vor poposi asupra rândurilor acestei cărți. Iași, 2003 Vezi mai mult
  182. „În Biserica slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică vol. II

    „În Biserica slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică vol. II

    20,00 RON

    Cuvânt înainte la prima ediție În cuvântul introductiv la primul volum al cărții În Biserica slavei Tale ne exprimam speranța că cititorii, după ce îi vor fi parcurs paginile, vor aștepta cu nerăbdare următorul volum. Elevi, semi­nariști, studenți teologi, preoți și credincioși s-au arătat dornici de a pătrunde sensurile adânci ale rânduielilor de cult, ale actelor și gesturilor pe care preotul le săvârșește în cadrul sfintelor slujbe, astfel încât nădejdea noastră nu a fost în zadar. Este dureros să constatăm cât de superficială este cunoașterea în domeniul vieții liturgice, cât de deformată este înțelegerea ei și cât de mult este încurajată această situație în mass-media. Când este vorba de sărbători, de tradiții, în prim-plan apar doar obiceiu­rile cvasireligioase, evitându-se interpretările autentice și opiniile autorizate. Este suficient să amintim doar câteva cazuri concrete. Ziua îndrăgostiților, pusă în relație cu prăznuirea Sfântului Mucenic Valentin, are vădite caractere comerciale și erotice. O tradiție im­portată care promovează imoralitatea. Or, într-o societate în care păcatele mari au devenit stări firești, de normalitate, este necesar să se promoveze valorile sănătoase ale familiei creștine, să se scoată în evidență frumusețea curăției care trebuie să încununeze chipul duhovnicesc al tinerilor și valoarea iubirii fără patimă, cultivată în perspectiva căsătoriei în Hristos Domnul. Sărbătoarea celor patruzeci de sfinți mucenici, ținută la 9 martie, zi care în situația calendaristică actuală cade uneori în Postul Mare, este o altă ocazie folosită de unii pentru a pune în evidență obiceiuri, și de această dată, dăunătoare vieții duhovnicești. Nu se accentuează ideea că patruzeci de bărbați, cei mai mulți dintre ei tineri, au ales să-și dea viața pentru Hristos, ci doar că în acea zi trebuie consumate patruzeci de pahare cu vin. Considerăm că un popor care ocupă un loc fruntaș în lume la consumul de alcool nu mai are nevoie de asemenea încurajări. O societate în care tinerii și chiar copiii au devenit mari consumatori de alcool are, mai curând, trebuință de îndemnuri duhovnicești care să mărturisească despre faptul că Dumnezeu îi iubește pe copii și pe tineri, ceea ce înseamnă că și copilăria și tinerețea trebuie închinate slujirii lui Dumnezeu. Mulți dintre cei de azi au devenit dependenți de horoscop sau de tradițiile băbești, iar viața de zi cu zi și, uneori, chiar deciziile majore sunt determinate de vrăji, descântece, ghicitorii, așa încât îndemnul Sfântului Apostol Pavel adresat ucenicului Timotei: „Iar de deșartele vorbiri lumești ferește-te, căci ele vor spori nelegiu­irea tot mai mult. Cuvântul lor va roade ca o cangrenă” (II Timotei 2, 16-17), este de mare actualitate. Volumul de față este încă un pas înainte în domeniul cercetării și explicării liturgice. Având în vedere că un rol important în viața noastră duhovnicească îl ocupă sărbătorile, am considerat necesar și ziditor să ne referim la unele praznice împărătești ale Mântuito­rului și la sărbătorile închinate Maicii Domnului. În prezentarea acestora am urmărit, mai întâi, aspectele istorice, folosind biblio­grafia de specialitate, un loc de seamă în cadrul acesteia ocupând manualele și studiile vrednicului de pomenire și neîntrecutului istoric al cultului divin ortodox, Părintele Profesor Dr. Ene Braniște. În al doilea rând, mare parte a studiilor cuprinse în acest volum abordează și aspecte interconfesionale. Ne-am stăruit să scoatem în evidență bogăția sărbătorilor ortodoxe în comparație cu sărăcia și simplitatea care caracterizează creștinismul occidental. În cele din urmă, în studiile prezentate aici am dorit să scoatem în evi­dență semnificațiile teologice și duhovnicești ale sărbătorilor, sus­ținându-ne demersul cu texte liturgice. Tezaurul teologic depozi­tat în textele liturgice care alcătuiesc sfintele slujbe, în imne și rugăciuni, este copleșitor de bogat, însă, din păcate, prea puțin utilizat pentru cercetarea teologică și în argumentarea acesteia și, drept urmare, prea puțin pus in evidență. Orientarea atenției cer­cetătorilor în domeniul Teologiei Liturgice spre valorificarea te­zaurului ascuns în cărțile de cult este meritul Părintelui Profesor Dr. Nicolae D. Necula, titularul catedrei de Teologie Liturgică și Teologie Pastorală a Facultatea de Teologie „Justinian Patirarhul” din cadrul Universității din București, care încredințează doctoranzilor spre cercetare teme de doctrină ortodoxă reflectate în imnografie. Privită sub acest aspect, cercetarea în domeniul Teologiei Liturgice începe să parcurgă o nouă și deosebit de importantă etapă. Pe lângă studiile referitoare la cele două categorii de sărbători menționate mai sus, am inserat și un studiu privitor la semnifi­cațiile duhovnicești ale Postului Mare și la modelele de pocăință pe care Triodul ni le propune spre meditație în această perioadă. În cele din urmă, am adăugat un studiu care vizează chestiuni practice referitoare la împărtășirea bolnavilor, un studiu-răspuns la întrebările pe această temă adresate de preoții slujitori din zona Moldovei. Cu nădejdea că acest al doilea volum va fi întâmpinat cu același interes ca și primul, ne rugăm Mântuitorului Hristos și Maicii Sale Sfinte să dăruiască spor duhovnicesc tuturor acelora care vor poposi, lecturând, asupra paginilor acestei cărți. Iași, 29 iunie 2004 Vezi mai mult
  183. „În Biserica slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică vol. I

    „În Biserica slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică vol. I

    22,00 RON

    Cuvântul autorului la prima ediție În anii care au trecut de la evenimentele din decembrie ’89, am asistat la o adevărată competiție, în toate domeniile, în ceea ce privește publicarea de carte de specialitate. Este mare distanță și diferență între perioada în care cumpărarea unei cărți valoroase presupunea trecerea testului de răbdare la un rând, o „coadă”, care semăna cu cele de la standurile de produse alimentare, și rându­rile imense de cărți aliniate astăzi în librăriile pe care le întâlnim la tot pasul, așteptându-și cititorii. Oferta de carte este atât de mare și atât de tentantă, încât este anevoioasă orice încercare de a alege ceva fără să ai sentimentul că și celelalte cărți te-ar fi interesat și ți-ar fi trebuit. O librărie este locul unde înveți să fii smerit. În fața atâtor cărți, îți dai seama cât de mult mai ai de citit și de învățat. În ceea ce privește cartea teologică, situația seamănă foarte bine cu cea descrisă mai sus. S-au făcut numeroase traduceri, au apărut colecții, s-au realizat și publicat teze de doctorat, s-au tipărit manuale pentru învățământul mediu și pentru cel universitar, teologi de marcă au scris cărți de mare profunzime teologică și duhovnicească pe teme care frământă lumea contemporană etc. Pe scurt, s-a mai umplut ceva din golul imens pe care sistemul comu­nist ateu l-a creat prin limitarea la maximum sau prin interzicerea publicării cărții religioase. O trecere în revistă a bibliografiei religioase din ultimele de­cenii ne va da posibilitatea să constatăm că în anumite ramuri ale teologiei s-a publicat foarte mult, în timp ce în altele se simte încă nevoia unor răspunsuri autorizate la o mulțime de teme care stau la rând pentru a fi tratate. În cadrul Teologiei liturgice, interesul crescând manifestat în rândurile preoților, ale studenților teologi, ale seminariștilor, dar și ale multora dintre credincioșii laici dă posibilitatea creării și publicării unei literaturi care să continue tradiția și activitatea deosebit de bogată și valoroasă pe care au desfășurat-o iluștrii profesori liturgiști pe care i-a avut Ortodoxia românească. Cât de multe sunt întrebările și cât de necesare sunt răspunsurile pe teme liturgice se poate vedea și din pagina permanentă a publicației „Vestitorul Ortodoxiei”, în care Părintele Profesor Dr. Nicolae D. Necula, titularul catedrei de Teologie liturgică de la Facultatea de Teologie „Patriarhul Justinian” a Universității București, poartă un dialog teologico-liturgic, canonic și pastoral-misionar cu toți cei care doresc să cunoască mai bine frumusețile tainice pe care, în pre­zența Mântuitorului Hristos, înconjurat de sfinți, le experimentăm în spațiul liturgic. Aceste răspunsuri au fost adunate în patru volume, sub titlul Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, primele două apărute la Editura Episcopiei Dunării de Jos, în 1996 și 2001, al treilea apărut la Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004, și al patrulea la Editura Cu­vântul Vieții, București, 2010, volume arhicunoscute între cititorii de toate categoriile și care sunt normative pentru facultățile de teologie, pentru seminariile teologice, pentru profesorii de religie, pentrumonahi și pentru tot creștinul care voiește să se hrănească sufletește. Cartea de față, pe care nu întâmplător am numit-o „În Biserica slavei Tale”, are drept model volumele amintite. Ea dă răspunsuri întrebărilor adresate de preoții slujitori și de studenții teologi, dar și de mulțimea de credincioși pe care îi păstoresc. Totodată, cartea este un răspuns dat provocărilor contemporane, străine de spiri­tualitatea ortodoxă. „În Biserica slavei Tale”, prin întregul ei conținut, exprimă faptul că în cadrul cultului divin vedem și experimentăm frumu­sețea netrecătoare a Împărăției lui Dumnezeu. Cartea este alcătuită dintr-un număr de articole și studii pe diferite teme, grupate în așa fel încât lucrarea să aibă unitate și continuitate. Menționăm că unele dintre studiile din această lucrare au mai fost publicate, însă materialul prezentat aici este revăzut și refăcut în întregime. Sperăm ca lecturarea acestui prim volum să-i facă pe cititori să le aștepte cu nerăbdare și pe următoarele. Ne rugăm ca Hristos Domnul, Cel mereu prezent în ceruri și în Biserica slavei Sale, să aducă bucurie, pace sfântă și folos duhov­nicesc celor care vor poposi asupra rândurilor acestei cărți. Iași, 2003 Vezi mai mult
  184. Tatăl nostru. Învățătură de credință ortodoxă pe înțelesul copiilor
  185. Sfântul Epifanie al Salaminei în controversa iconoclastă

    Sfântul Epifanie al Salaminei în controversa iconoclastă

    31,00 RON

    Cuvânt înainte Încă de la întemeierea Centrului de Istorie al iconografiei şi al artelor liturgice în cadrul Institutului de Teologie ortodoxă „Saint Serge” din Paris, al cărui director am fost începând cu anul 1986, cercetarea noastră a fost orientată în două direcţii: pe de-o parte, studiile axate în mod specific pe iconografie, aşa cum a fost ea definită de faimoasa şcoală iconografică rusească ai căror reprezentanţi cei mai cunoscuţi sunt F. Bouslaeff, N. Kondakoff şi D. Aïnaloff, alături de A. Grabar în Franţa; iar pe de altă parte, studiile axate mai mult pe teologie, care se ocupă în mod special de statutul şi învăţătura despre imagine în Biserică, studii întreprinse în cadrul perspectivei elaborate de L. Uspensky, întemeietorul unei noi discipline academice, pe care el însuşi o numea „teologia icoanei”. Mai ales în cadrul acestei din urmă orientări, vizitele Părintelui Stéphane Bigham la Institut au constituit o valoroasă îmbogăţire pentru cercetarea şi valoarea academică a Centrului nostru. De la început am simţit un acord profund cu Pr. Stéphane în ceea ce priveşte caracterul pervers al prejudiciilor confesionale care au menţinut şi repetat cu atenţie, din generaţie în generaţie, un număr considerabil de mituri: de exemplu, aniconismul dogmatic presupus al primilor creştini sau existenţa unei ostilităţi motivate din punct de vedere teologic faţă de imagini care ar proveni încă de la Apostolişi ar fi fost propovăduită de cei mai „luminaţi” dintre Părinţi. Această ostilitate a fost cea care, în cele din urmă, a izbucnit făţiş în marea mişcare a iconoclasmului bizantin care, fiind preocupat de un creştinism „pur şi spiritual”, a respins ca păgână şi idolatră făurirea de imagini liturgice şi, chiar mai mult, închinarea la ele. Mai mult, dintotdeauna am simţit că orice studiu serios de teologie a icoanei necesită o analiză detaliată a „documentelor fondatoare” ale iconoclasmului, la fel de mult ca răspunsurile Sfinţilor Apologeţi. Aşadar, am fost imediat confruntaţi cu întrebarea foarte serioasă a autenticităţii acestor documente şi am observat, cu o uşurare neîndoielnică, faptul că, în analiza finală, conform cercetării celei mai recente, nu există decât trei documente care merită un studiu detaliat: canonul 36 al Sinodului de la Elvira, aşa-numita epistolă a episcopului Eusebiu[1] al Palestinei către Împărăteasa Constanţia şi, în cele din urmă, un grup de scrieri atribuite de iconoclaşti Sfântului Epifanie al Ciprului, un scriitor prolific, Părinte al Bisericii şi specialist în ereziile creştine. Acest ultim grup de scrieri a fost deja obiectul unei controverse mai degrabă violente între istoricul german protestant, Karl Holl, şi cercetătorul rus ortodox mai tânăr, George Ostrogorsky, care, în a sa lucrare faimoasă Studien zur Geschichte des byzantinischen Bilderstreites (Breslau, 1929), a fost de părere că a dovedit, împotriva lui Holl, lipsa de autenticitate a corpusului „pseudoepifanian”. Să ne amintim că argumentele sale au impresionat astfel de cercetători străluciţi precum Pr. G. Florovsky şi Pr. J. Meyendorff. Primul a vorbit despre aceste scrieri ca fiind „cu cea mai mare siguranţă neautentice”, în timp ce ultimul le-a calificat ca fiind „de o autenticitate îndoielnică”. În analiza finală, respingerea aproape unanimă a argumentelor lui Ostrogorsky de către ucenicii lui Adolf von Harnack şi cei care îi urmează gândirea a fost cauzată mai puţin de respectabilitatea ştiinţifică neîndoielnică a lui Holl decât de inerţia lumii academice germane şi solidaritatea confesională a acesteia. Cititorul poate urma etapele şi argumentaţia în această lucrare de faţă. Aş vrea, prin urmare, să subliniez aici meritul Părintelui Stéphane fiindcă a fost receptiv la propunerea mea de a deschide din nou dosarul spinos al aşa-numitului „iconoclasm al lui Epifanie”, în ciuda celor 80 de ani de „consens ştiinţific” paşnic. Entuziast şi plin de modestie, el a refuzat soluţia care a fost adoptată de vasta majoritate a celor care au socotit potrivit să se ocupe cu această chestiune prin simpla lor aliniere la opinia unuia sau a altuia dintre autorii principali: Holl sau Ostrogorsky. Dimpotrivă, el nu a ezitat să accepte provocarea analizării din nou a vastului dosar alcătuit din două secţiuni. Prima este, desigur, controversa bizantină, dar el ştia destul de bine că este în sine elementul determinant pentru o înţelegere corectă a celei de-a doua secţiuni, dezbaterea modernă, şi acest lucru este ceea ce Holl nu vrea să recunoască. Curajul prietenului nostru canadian a fost răsplătit. Deconstrucţia pe care a făcut-o mitului despre „iconoclasmul lui Epifanie” nu poate fi trecută cu vederea de nici un cercetător care se va ocupa, de acum înainte, cu această temă la care Părintele Stéphane a putut să adauge noi elemente şi o perspectivă personală. Acest studiu postdoctoral, cu o bogată bibliografie şi analize foarte folositoare pentru o cercetare mai profundă, nu seadresează doar publicului de specialitate, care este conştient de complexitatea alambicată a iconoclasmului bizantin, ci, de asemenea, publicului mai larg, educat desigur, care doreşte să se adâncească mai mult într-o problemă al cărei scop real a fost nesocotit de o mulţime considerabilă de istorici, bizantinologi şi teologi din toate categoriile. În acest sens, toţi cititorii vor aprecia în prima parte traducerea corpus-ului delicti în sine, adică a tuturor scrierilor iconofile atribuite lui Epifanie, care sunt completate de înşelătorul său „portret general – aşa cum este zugrăvit în scrierile iconofobe”. Partea a doua se ocupă de controversa bizantină, cronologia sa, şi argumentele autorilor vechi împotriva autenticităţii scrierilor, în rândul cărora partea leului îi aparţine, evident, Sfântului Patriarh Nichifor şi lucrării sale principale – încă subestimată – Respingerea lui Eusebiu şi a lui Epifanide. Partea a treia conţine un dosar detaliat al controversei modernecare reprezintă pentru toţi cercetătorii nu doar un tezaur cu informaţii precioase despre o dezbatere pe care Părintele Stéphane a dovedit-o ca fiind neîncheiată ci, de asemenea, o frescă de mare întindere a uimitoarelor răsuciri şi schimbări de direcţie pe care adesea le-au luat căile de cunoaştere şi transmiterea acesteia. În partea a patra, autorul ne oferă evaluarea personală a tuturor argumentelor împotriva autenticităţii scrierilor iconofobe atribuite Sfântului Epifanie. Dorim să evidenţiem în mod special următoarele idei din concluzie: 1. „Considerăm că nu este credibilă ideea că Sfântul Epifanie al Salaminei ar fi putut susţine că nimeni, la sfârşitul secolului al IV-lea, nu auzise vreodată de imagini creştine”. 2. „Suntem de părere că scrierile iconofobe dovedesc o hristologie dochetistă, adică o hristologie unilaterală, care înclină în favoarea dumnezeirii, diminuând astfel realitatea deplină a omenităţii. Această orientare se află în opoziţie totală cu opiniile Sfântului Epifanie”. 3. „Oricât de excentric va fi fost probabil Epifanie al Salaminei, nu există nici o mărturie autentică care să ne poată permite să-l considerăm un iconofob extremist sau un iconofob de orice fel, nimic care să ne poată permite să-l numim Învăţător al iconoclasmului. 4. „Acceptăm punctul de vedere al Patriarhului Nichifor, potrivit căruia cheia pentru rezolvarea chestiunii autenticităţii o reprezintă deosebirile doctrinare dintre cele două corpora [scrierile Sfântului Epifanie autentice şi cele false; N. Ozolin], şi nu asemănările stilului literar.” De fapt, chiar acest argument, dovadă a viziunii limpezi a sfântului patriarh, este factorul care mie mi se pare decisiv în rezolvarea chestiunii autenticităţii „corpusului iconofobic” atribuit în mod eronat lui Epifanie. Remarcăm, de asemenea, că asemănarea doctrinară cu aşa-numita Epistola lui Eusebiu către Constanţianu a trecut neobservată de eruditul patriarh Nichifor. Mi se pare că aceasta permite o apreciere comună atât a epistolei pseudo-eusebiene, cât şi a corpusului pseudo-epifanian. Anacronismul evident al problematicii lor globale este vizibil în mod flagrant, fiindcă aici problema închinării la icoane are un caracter central. Însă, aşa cum ştim din izvoarele arheologice şi liturgice, icoanele, în înţelesul tehnic de portrete vizibile ale lui Hristos şi ale sfinţilor, ca de altfel şi închinarea/venerarea liturgică a acestor imagini, nu existau încă fie la sfârşitul sau, chiar mai puţin, la începutul secolului al IV-lea. Mai mult, se poate observa că trupul material, omenesc al lui Hristos se dizolvă în firea Sa dumnezeiască, ceea ce indică o tendinţă monofizită clară, acest lucru fiind deja remarcat de Ostrogorsky, iar în vremurile noastre puternic accentuat de von Schönborn. Falsificatorii iconoclaşti au reuşit astfel, chiar şi fără întrebuinţarea cuvântului aperi-graptos, să propovăduiască indescriptibilitatea Mântuitorului, fiindcă „nu trebuie să ruşinăm cu culori moarte şi lipsite de viaţă strălucirea orbitoare a slavei dumnezeieşti, de nedescris şi scânteietoare a lui Hristos şi a sfinţilor”. Şi, în cele din urmă, toate scrierile în discuţie exprimă aceeaşi repulsie radicală dualistă, tipică gândirii neoplatoniste şi origeniste, faţă de trup şi carne, pentru care nu există nici o nădejde de mântuire. Concluzia este adresată, în mod evident, tuturor: iconoclaştii nu au putut oferi citate patristice care să aducă mărturieîn favoarea unei condamnări neîndoielnice a închinării la icoane. În ochii lor, cei doi episcopi faimoşi, Eusebiu şi Epifanie, sub numele cărora au fost alcătuite documente false, se potriveau mai bine decât oricine altcineva acestei înşelăciuni. Mie mi se pare limpede faptul că argumentele decisive pentru sau împotriva unei fraude nu se bazează pe „dovezi” de ordin filologic. Falsificatorii bizantini au imitat cu uşurinţă stilul şi terminologia autorilor din veacul al IV-lea. Cu toate acestea, în afara caracterului neîndoielnic anacronic al presupusei practici a închinării la icoane în perioada lui Eusebiu şi Epifanie, înşelăciunea este dovedită cel mai puternic, aşa cum spune şi Părintele Stephan, de argumentaţia lor teologică identică. Atribuită în mod fals celor doi episcopi, această argumentaţie coincide perfect cu tezele „tenorilor principali” ai iconoclasmului, Constantin al V-lea Copronimul şi anturajul său. Ei sunt, în opinia mea, autorii reali atât ai scrierilor pseudo-epifaniene, cât şi ai aşa-numitei epistole a lui Eusebiu al Cezareei către Constanţia. Pr. Nikolai Ozolin -------------------------------------------------------------------------------- [1]Steven Bigham, „Eusebius of Caesarea and Christian Images”, EarlyChristian Attutides toward Images, Rollinsford NH, Orthodox Research Institute, 2004, pp. 185-216. Vezi mai mult
  186. Omiliile Sfântului Grigorie Palama. Analiză omiletică

    Omiliile Sfântului Grigorie Palama. Analiză omiletică

    44,00 RON

    Cuvânt introductiv Cele mai răspândite scrieri ale Sfântului Grigorie Palama au în atenţie disputele isihaste din prima jumătate a secolului al XIV-lea, iar în literatura de spiritualitate românească el este cunoscut mai ales prin intermediul Filocaliilor, dar şi prin alte osteneli de excepţie ale părintelui Dumitru Stăniloae. Mai puţin cunoscută este însă opera sa omiletică, cu toate că, în privinţa mesajului şi a profunzimii cugetării, omiliile palamite nu sunt mai prejos decât tomurile aghioritice isihaste. Lucrarea de faţă completează în mod fericit bibliografia românească dedicată Sfântului Grigorie, evidenţiind faptul că el nu a fost doar un apărător înfocat al dogmei ortodoxe prin atitudini şi tomuri, ci şi prin slujirea conştiincioasă la Amvon. 1. Utilitatea temei și reflectarea ei în bibliografia omiletică românească a. Lucrarea de faţă îşi propune să evidenţieze, aşadar, efortul remarcabil al slujirii predicatoriale a Sfântului Grigorie Palama, sintetizator al teologiei patristice, dar şi nume de referinţă pentru Omiletica ortodoxă. Perioada în care el a predicat a fost una de însemnate precizări teologice, iar prin acurateţea limbajului şi limpezimea cugetării a contribuit la corecta transmitere a învăţăturii de credinţă. Relaţia nemijlocită a omului cu Dumnezeu, prin rugăciune, participare la Dumnezeiasca Liturghie şi lectură, nu se poate dispensa de o prezentare sistematică a cadrelor ei teologice, liturgice, morale etc. Omiletica oferă metodologia, îndrumările şi mijloacele formale necesare prezentării adevărurilor de credinţă, iar Omiliile Sfântului Grigorie Palama sunt texte minuţios elaborate, înainte de a fi rostite, supuse regulilor generale ale unei exprimări adecvate. Având în vedere faptul că, în general, conţinutul predicii, ca act liturgic, îl constituie Revelaţia supranaturală, se remarcă faptul că Omiliile palamite tratează teme care sunt preluate exclusiv din izvoarele Revelaţiei, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, oferind astfel ascultătorului (şi cititorului) posibilitatea de a fi în contact direct cu sursele credinţei sale. Sfântul Grigorie Palama valorifică o întreagă tradiţie omiletică, dezvoltată de Sfinţii Părinţi, începând cu primele secole ale creştinismului şi până în secolul al XIV-lea. Cât de benefic este recursul predicatorilor la predica patristică din perioada numită „de aur” remarca şi părintele Belu, ilustrul profesor sibian de Omiletică: „Fără îndoială, predica secolului al IV-lea este de o structură mai complexă, de o compoziţie mai cultivată, participă la o tehnică de nivel superior, cuprinde multe referiri la problemele vremii, e mai nuanţată în analiza temelor; totuşi ea continuă să fie practicată în ambianţa şi direcţia indicată de lumina şi dinamica textelor sacre. Nu numai predicile exegetice, dar şi cele tematice învederează preocuparea consecventă a propovăduitorilor de a valorifica în folosul credincioşilor nesecatul tezaur al textelor biblice. Chiar şi numai o fugară privire asupra lăsământului omiletic din veacul de aur ne poate da încredinţarea despre măsura impresionantă în care predicatorii de atunci ştiau să dea substanţă biblică propovăduirii lor şi despre măiestria cu care ştiau a-şi «direge» cuvântările cu «sarea» dumnezeieştilor graiuri”. De asemenea, obiectivul-ţintă al predicii, care vizează cu prioritate mântuirea sufletului, este prezent şi în Omiliile Sfântului Grigorie Palama: în multe predici, mai ales în partea lor finală, se observă că autorul utilizează persuasiunea în vederea înduplecării voinţei ascultătorilor spre săvârşirea faptelor bune. Numai şi din aceste două exemple, referitoare la conţinutul şi scopul predicii, observăm că Omiliile Sfântului Grigorie Palama constituie un preţios tezaur (şi) pentru predicatorii zilelor noastre. b. În bibliografia românească nu am avut, până la lucrarea de faţă, o monografie amplă care să încerce o prezentare de ansamblu a Omiliilor Sfântului Grigorie Palama. Avem, în schimb, câteva strădanii remarcabile în aria traducerilor şi a comentariilor pe text. Astfel, Dumitru Stăniloae, în lucrarea sa Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, prezintă comparativ lista Omiliilor din PG 151 şi din Manuscrisul Coislin 97. Diac. prof. dr. Ioan I. Ică jr. şi Editura Deisis, al cărei coordonator este, prevede publicarea Omiliilor în volumul al IX-lea al Colecţiei Grigorie Palama. Scrieri. Deja au apărut câteva traduceri realizate de Preacucernicia Sa, care conţin şi date destul de importante referitoare la timpul sau locul rostirii, precum şi unele analize teologice. Pr. lect. dr. Jan Nicolae valorifică în plan liturgic conţinutul omiliilor palamite. Amintim aici studiile: „Omiletica palamită a ciclului liturgic al Întrupării”, în Altarul Reîntregirii, an XII, nr. 3/2007, şi „...Pâinea aceasta este ca o catapeteasmă...». Omiliile Sfântului Grigorie Palama despre Euharistie şi cuminecare în contextul operei sale omiletice”, în volumul Teologie şi viaţă isihastă în opera Sfântului Grigorie Palama. Simpozion naţional: Mănăstirea Tismana-Gorj, 2009, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2010, pp. 225-272. Suntem datori să-i amintim aici şi pe ceilalţi traducători de omilii palamite: Constantin Daniel, Paraschiva Grigoriu, Pr. prof. dr. Dumitru Belu, Pr. prof. Olimp Căciulă, Diac. Eugen Moraru, Pr. Victor Manolache, Asist. Ciprian Streza. La rândul său, Pr. prof. dr. Constantin Galeriu ne-a lăsat o importantă introducere teologică pe care o găsim la începutul primului volum al integralei Omiliilor palamite. 2. Aprecieri analitice Lucrarea de faţă este structurată pe un plan „de lucru”, stabilit împreună cu părintele Roger Coresciuc, în vederea susţinerii lucrării de faţă ca teză de doctorat în cadrul şcolii doctorale a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”, din Bucureşti. Bibliografia este distribuită judicios, pe categorii de surse: Izvoare (manuscrise şi traduceri ale Omiliilor), Lucrări dedicate Omiliilor Sfântului Grigorie Palama, Scrieri şi biografii ale Sfântului Grigorie Palama consultate în această lucrare, Alte cărţi, studii, articole. Din cuprinsul lucrării semnalăm câteva elemente reprezentative pentru scopul propus şi iconomia de ansamblu. Iată sinteza „planului”: în primul capitol, autorul analizează contextul teologic, politic şi social în care au fost redactate Omiliile. În această analiză este cuprinsă şi o descriere a cadrului în care Sfântul Grigorie Palama a acţionat în timpul disputei isihaste. Contextul teologic în care Sfântul Grigorie Palama şi-a alcătuit Omiliile a fost puternic influenţat şi de atmosfera politică şi socială a secolului al XIV-lea. Ideea centrală a acestui capitol este aceea că Sfântul Grigorie Palama reuşeşte să aibă o poziţie verticală în faţa nenumăratelor jocuri de culise de la curtea imperială. Sunt discutate şi eventualele influenţe augustiniene sau tomiste asupra teologiei palamite, în general, şi a Omiliilor, în special. Capitolul cuprinde o sistematizare cronologică a Omiliilor, oferind informaţii despre anul, locul şi momentul rostirii fiecărei Omilii. O precizare importantă este aceea că integrala Omiliilor Sfântului Grigorie Palama, în forma pe care o avem astăzi, cuprinde doar cuvântările care s-au păstrat: fie pentru că au fost consemnate de ucenicii predicatorului, fie că au fost scrise de însuşi Sfântul Grigorie. Sunt analizate pe scurt Omiliile rostite înainte de activitatea în scaunul episcopal de la Tesalonic, precum şi cele rostite în timpul păstoriei. Tot în acest capitol este descris impactul pe care Omiliile Sfântului Grigorie l-au avut în lumea teologică imediat după trecerea sa la cele veşnice. O scurtă trecere în revistă a parcursului teologic al lui Nicolae Cabasila scoate în evidenţă faptul că există destule convergenţe şi divergenţe între teologia Sfântului Grigorie Palama şi direcţia teologică adoptată de Nicolae Cabasila. Cei trei ani care sunt comuni episcopatului Sfântului Grigorie şi vieţii publice şi politice a lui Nicolae Cabasila (deşi în cetăţi diferite), au înlesnit contactul şi schimbul de informaţii între cei doi mari teologi. Probabil că Nicolae Cabasila nu a ezitat să îşi procure textele celor câteva Omilii rostite de Sfântul Grigorie în această perioadă. Aceste amănunte de ordin istoric sunt importante pentru că ajută la analiza impactului pe care Omiliile Sfântului Grigorie l-au avut în epocă. Cert este faptul că există asemănări, constatate de specialişti, între multe dintre lucrările palamite (în special Omiliile) şi cele ale lui Nicolae Cabasila. Al doilea capitol prezintă genurile omiletice folosite de Sfântul Grigorie Palama. Autorul consideră că o scurtă trecere în revistă a genurilor omiletice prezente în omiliarul palamit este necesară pentru oferirea unei viziuni de ansamblu asupra activităţii predicatoriale a Sfântului Grigorie. Fie că e vorba de omilii exegetice sau tematice, fie că e vorba de panegirice sau pareneze, predicile ierarhului Tesalonicului dezvăluie faptul că sunt cuvântări temeinic pregătite şi orientate precis către un scop anume. Sunt predici închegate, cu un subiect precis, care oferă informaţii importante asupra temei în discuţie. Sunt analizate, astfel, pentru exemplificare, câteva Omilii exegetice, tematice, panegirice şi pareneze. Capitolul al III-lea prezintă situaţia manuscriselor şi ediţiilor în limba greacă în care apar Omiliile Sfântului Grigorie Palama. O prezentare generală a majorităţii manuscriselor Omiliilor este necesară în munca de traducere a acestor texte. Chiar dacă există o contribuţie importantă adusă de şcoala greacă de traducere, autorul a considerat binevenită indicarea acestor surse, în eventualitatea unei concertări de forţe în vederea stabilirii unei ediţii critice. Capitolul oferă lista tuturor manuscriselor care cuprind fie integrala omiletică palamită, fie doar o parte a Omiliilor. Sunt descrise, împărţite şi ilustrate manuscrisele la care autorul a avut acces (Coislin 97, Vatoped 134, Vatoped 631, Gr. 1239, Barberini Grec 519), precum şi câteva ediţii tipărite. În Capitolul al IV-lea sunt enumerate şi descrise pe scurt traducerile Omiliilor palamite în limba română, apărute în diferite periodice bisericeşti. În afară de ediţia completă în limba română a Omiliilor Sfântului Grigorie Palama, există încă alte câteva traduceri, aleatorii, ale predicilor palamite, începând cu anul 1930. Alături de recursul la actuala ediţie integrală, o consultare şi a altor traduceri nu poate fi decât utilă în procesul de traducere. Sunt astfel enumerate traducerile efectuate de Pr. prof. dr. Dumitru Belu, Diac. Eugen Moraru, Diac. prof. dr. Ioan I. Ică jr., Olimp N. Căciulă şi Ciprian Streza. Capitolul al V-lea cuprinde o analiză a exegezei prezente în Omiliile Sfântului Grigorie Palama. 3. Valoarea teoretică și aplicativă a lucrării Valoarea teoretică şi aplicativă a lucrării rezidă într-o sumă de particularităţi, dintre care menţionăm: Lucrarea reuşeşte să acopere o lipsă evidentă, resimţită mai ales la nivel universitar, în domeniul Omileticii. Departe de a fi o lucrare definitivă, Omiliile Sfântului Grigorie Palama poate fi considerată, totuşi, o teză de pionierat. Apreciem că reprezintă un punct de plecare pentru alţi autori, sau chiar pentru însuşi autorul ei. Încercarea de a evidenţia importanţa Omiliilor palamite pentru Omiletica românească se înscrie într-un gest reparatoriu faţă de unul dintre cei mai importanţi teologi ai Bisericii Ortodoxe. Prezenţei masive a traducerilor operelor teologice ale Sfântului Grigorie trebuie să i se alăture şi o perspectivă omiletică asupra activităţii marelui teolog isihast. Este de apreciat efortul autorului de a oferi o imagine monografică asupra manuscriselor acestor Omilii. Precizăm că autorul a făcut cercetări şi la alte biblioteci care deţin manuscrise ale omiliarului palamit, însă până în momentul de faţă nu a primit un răspuns pozitiv. Precizăm, de asemenea, că autorul este în posesia tuturor còpiilor manuscriselor prezentate în lucrare, pe care le-a cumpărat, însă din motive legale nu are dreptul publicării integrale a acestora în lucrarea de faţă. Este de apreciat efortul autorului de a oferi celor interesaţi de subiect o listă bibliografică de peste cinci sute de titluri, în română şi în câteva limbi străine de circulaţie (engleză, franceză, germană, italiană – dar mai ales în franceză şi greacă), lucru ce presupune un efort considerabil al documentării. 4. Concluzii Considerăm că lucrarea de faţă are rolul de a oferi atât o imagine de ansamblu asupra omileticii palamite, cât şi o analiză de fond binevenită în contextul în care studiile legate de teologia Sfântului Grigorie Palama se axează mai mult pe tratatele sale polemice şi mai puţin pe scrierile sale ascetice, pastorale sau omiletice. Cu siguranţă, ceea ce ni s-a păstrat din aceste scrieri ale Sfântului Grigorie Palama nu reprezintă decât o mică parte a lucrării sale de continuator al tradiţiei ascetice şi mistice ortodoxe. Cum sfântul însuşi mărturiseşte în multe locuri, tratatele sale au fost redactate sub presiunea momentului. Cu siguranţă autorul lor ar fi preferat o viaţă de liniştire şi rugăciune netulburată (pentru că, deşi tulburată, rugăciunea i-a fost continuă). Împrejurările nu i-au îngăduit acest lucru. Nădăjduim că prin acest mic prinos de laudă adus Sfântului Grigorie Palama vom reuşi să încălzim sufletele iubitorilor de isihie cu frumuseţea şi acurateţea cuvintelor pline de har ale marelui teolog şi părinte al Bisericii. Pr. prof. dr. Vasile GORDON Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” a Universităţii din Bucureşti Vezi mai mult
  187. Petre Ţuţea între filosofie şi teologie

    Petre Ţuţea între filosofie şi teologie

    9,00 RON

    Pe gânditorul creştin, care este Petre Ţuţea, îl interesează doar sub aspect mistic omul real şi faptele sale şi acesta numai atunci când „păstrează chipul lui Dumnezeu”. Omul bioistoric este „întristător”, creştinismul, în concepţia gânditorului, este singura „religie a libertăţii”. Dacă dorim să avem o explicaţie de unde vin căutarea, rătăcirea, neliniştea întrebărilor, Ţuţea ne arată ca sursă iniţială „păcatul originar”, păcatul biblic, iar toate suferinţele noastre, după venirea Mântuitorului, nu sunt decât „rest de păcat originar”. Petre Ţuţea impune, în "Tratatul de antropologie creştină", triunghiul Dumnezeu, natură şi om. Definind şi redefinind din punct de vedere teologal termenii, străbate, în viziunea creştină şi afirmă că „există o singură cale spre adevăr: calea creştină”. Oricum în această lume, în care „singurătatea este privilegiul sfinţilor”, misterele pot fi pătrunse nu prin iniţiere, ci prin inspiraţie. Salvarea şi mântuirea omului creştin sunt date de „alegerea drumului drept în lumea ispitelor” pentru că aşa cum spune Biblia şi reafirmă Petre Ţuţea, „creştinul cunoaşte prin iubire”. Omul real, omul etern, mai exact credinciosul, îşi cunoaşte şi trăieşte împăcat tristeţea limitelor, „ se roagă, aşteaptă şi ascultă, ştiind că există libertate reală”, iar întrebările nu duc la adevăr, ci doar scormonesc nevoile omului autonom, înşelat de nimereală şi permanent captiv al întâmplărilor. Pe drumul cunoaşterii, demnităţii, libertăţii, adevărului şi mântuirii, calea credinciosului este „umilinţă în rugăciune, urmată de aşteptare, răbdare şi ascultare”, în schimb necredinciosul îşi poartă cu obstinaţie disperarea, mărginirea resemnarea şi veşnica teamă de moarte şi de neantul atotcuprinzător. Dar ceea ce tulbură, dezbină şi preocupă până la obsesie lumea actuală este ideea libertăţii, cu atât mai gravă şi mai neliniştitoare cu cât este căutată la un „nivel al existenţei la care nu poate fi găsită.” Nu criza politică sau cea economică s-a abătut asupra noastră, ci, în concepţia gânditorului creştin Petre Ţuţea, marea criză umanistă a orgoliului, autodeterminării, în care Divinitatea este scoasă din ecuaţia existenţei. În lupta cu omul istoric muritor, omul creştin, etern, ancorează, prin vocaţie şi har, în eternitate. Gândirea religioasă edifică pe cultul adevărului, spre deosebire de cea profană, ce „relativizează prin umanism, în acest mod înecându-se în om şi în natură”. În afara religiei rămân doar doi termeni care se reduc la omul cu ficţiunile lui şi natura cu hosul ei. Prin întreaga sa lucrarea, Petre Ţuţea vrea să ne atenţioneze că trăind, aici şi acum, în imanent, cu greu reuşim să ne desprindem, să tindem spre transcedent, în lumea imuabilă a dogmei; calea omului etern fiind calea creştină. Pendulând mereu între filosofie şi teologie, Petre Ţuţea rămâne fidel imperiului certitudinii, care, pentru el, este întrupat de dogma evanghelică. Regimul comunist, afirmă autorul lucrării, Cassian Maria Spiridon, îi oferă un destin tragic, de înţelept drept, brav şi de cetăţean desăvârşit. Vezi mai mult
  188. Viaţa Sfântului Ioan din Kronstadt
  189. Despre preoție

    Despre preoție

    29,00 RON

    Cuvânt de binecuvântare Editarea Operei completea Sfântului Nectarie al Pentapolei, inițiată în Grecia în anul 2005, avându-l coordonator pe cunoscutul cercetător de la Facultatea de Teologie din Tesalonic, Dimitrios Gonis, a constituit la vremea respectivă, și constituie încă, un eveniment duhovnicesc şi cultural major, mult așteptat de cititorii și închinătorii Sfântului Nectarie. Dorința de a pune în circulație vasta operă a învățatului ierarh într-o ediție critică riguros întocmită, de înaltă ținută științifică, însuflețea de multă vreme pe maicile de la Mănăstirea „Sfânta Treime” din Eghina, cu atât mai mult cu cât Sfântul Nectarie însuși le-a lăsat ca testament spiritual datoria publicării manuscriselor sale. Printr-o selecție atentă, a fost constituită o întreagă echipă de cercetători, profesori și teologi renumiți, care și-a asumat îngrijirea monumentalei sale opere într-o serie de 40 de volume. Editarea Operei complete, din care au apărut până acum șase volume consistente, însoțite de studii introductive și de ample note și comentarii, se află și astăzi în plină desfășurare, până la publicarea celui de-al 40-lea volum al colecției. În paralel cu lucrarea susținută de editare a Operei complete a Sfântului Nectarie în Grecia, am inițiat și noi la Editura Doxologia, cu bunăvoința Maicii Teodosia, stareța Mănăstirii „Sfânta Treime” din Eghina, acest proiect de traducere în limba română a întregii ediții critice grecești (Apanta). Acest proiect se desfăşoară prin implicarea unor traducători din Iași, București, Atena și Tesalonic, în nădejdea unei redări cât mai fidele în limba română a acestui neprețuit tezaur de spiritualitate ortodoxă al Sfântului Nectarie. Întreaga operă acoperă o mare varietate tematică, ilustrată printr-un cuvânt simplu, dar atât de profund, încât poate face să vibreze şi coardele inimii celei mai împietrite. De la Taina Pocăinței (Despre îngrijirea sufletului), până la trăirea liturgică (Despre Preoție, Despre Sfintele Taine) și lupta patimilor (Morala creștină, Cunoaște-te pe tine însuți) răzbate același duh pastoral, aceeași preocupare constantă pentru mântuirea omului, aceeași sete de adevăr și, mai presus de orice, o neabătută năzuință către „ceea ce este bun, frumos și desăvârșit”, năzuință care face din Sfântul Nectarie un adevărat Părinte filocalic, în sensul originar al termenului. Cuvântul ,,cu putere multă” inspirat de Dumnezeu, al Sfântului Nectarie, așa cum se reflectă din aceste cărți, naşte în cugetele cititorilor sentimentul datoriei sfinte de a zidi în inimi Împărăția lui Dumnezeu încă din această viață, fiindcă acesta este scopul omului după Sfântul Nectarie: „Prin dreapta dezvoltare a minții și prin voința sfântă, omul se va asemăna cu Dumnezeu, va restaura Împărăția lui Dumnezeu pe pământ și va împlini comuniunea și unirea cu Dumnezeu”. Mulțumim Maicii Teodosia, stareța Mănăstirii ,,Sfânta Treime” din Eghina pentru tot sprijinul, binecuvântăm pe toți cei care ,,cu credință şi cu dragoste” se vor folosi prin lectura acestor cărți, ne rugăm pentru bunul mers al acestui proiect și sperăm ca el să fie un pas înainte spre cunoașterea Sfântului Nectarie nu doar ca taumaturg, ci și ca profund teolog și apologet al credinței și vieții ortodoxe. Cu părintească dragoste, † TEOFAN, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei Vezi mai mult
  190. Plânsul de bucurie făcător. Lacrimile de pocăinţă în scrierile Părinţilor sirieni şi bizantini

    Plânsul de bucurie făcător. Lacrimile de pocăinţă în scrierile Părinţilor sirieni şi bizantini

    43,00 RON

    În colecţia Patristica, seria Studii, a apărut un nou titlu, „Plânsul de-bucurie-făcător. Lacrimile de pocăinţă în scrierile Părinţilor sirieni şi bizantini”, autor Hannah Hunt, traducere de Dragoş Dâscă (412 pp.). Importanţa lucrării de faţă o reprezintă revalorizarea învăţăturii Părinţilor Bisericii despre lacrimi. Plânsul pentru păcatele săvârşite curăţă sufletul celui ce se pocăieşte şi limpezeşte ochii săi duhovniceşti. Această realitate era cunoscută şi trăită de Părinţii deşertului, după cum o arată şi apoftegmele din Pateric: „Să plângem fraţilor! Ochii noştri să verse lacrimi înainte ca să ajungem acolo unde propriile lacrimi ne vor arde trupurile” (Macarie Egipteanul) sau „Roagă-te mai întâi pentru darul lacrimilor, pentru ca prin plâns să-ţi înmoi asprimea înnăscută” (Evagrie Ponticul). Cartea „Plânsul de-bucurie-făcător. Lacrimile de pocăinţă în scrierile Părinţilor sirieni şi bizantini” se axează în principal pe patru autori reprezentativi pentru Tradiţia Bisericii Ortodoxe: Ioan Scărarul, Efrem Sirul, Isaac Sirul şi Simeon Noul-Teolog. Sfântul Ioan Scărarul zugrăveşte un tablou viu al durerii pe care o trăieşte omul ce se pocăieşte. El foloseşte un vocabular deosebit de exact din punct de vedere anatomic pentru a descrie senzaţia inimii străpunse. Plânsul este izvorul de apă răcoritoare pe care Dumnezeu îl dă monahilor smeriţi. El ne arată că monahii sunt plângătorii care „de la trupul lor s-au întors ca de la un duşman”, şi în acelaşi timp susţine că omul cu adevărat fără de prihană este cel care „îşi plouă neîncetat obrajii săi cu apele vii”; cu alte cuvinte, aspectele fizice şi spirituale ale firii omeneşti lucrează împreună pentru dobândirea mântuirii. Sfântul Efrem Sirul, cel de-al doilea scriitor patristic abordat în „Plânsul de-bucurie-făcător…”, pune accent pe pocăinţa femeii păcătoase, cea care i-a spălat picioarele Mântuitorului cu propriile lacrimi (Luca 7, 36-50). Datorită plânsului sincer pentru păcătoşenia sa, această femeie se dovedeşte a fi „văzătoare de Dumnezeu” fiindcă, spre deosebire de farisei şi de învăţaţii evrei, ea Îl recunoaşte pe Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu. Un alt autor din spaţiul spiritualităţii siriene, Sfântul Isaac Sirul ne învaţă că, prin plâns, creştinul împlineşte cele două mari porunci ale lui Hristos: lacrimile reprezintă o participare atât la pătimirile lui Hristos, cât si ale omenirii. „Isaac dezvoltă în mod special concepţia monahală despre dinamica dintre iubirea omenească şi cea dumnezeiască. Dacă sunt nelipsite zi de zi, smerenia şi tăcerea devin maicile plânsului. Pocăinţa este manifestarea sa omenească. Omul care se pocăieşte, făptura lui Dumnezeu din carne şi duh, este simbolizată de persoana monahului, a cărui lucrare zilnică de iubire şi întristare îl defineşte pe plângător” (p. 204). Pentru Sfântul Isaac, nevoinţa neîncetată a monahului de a plânge pentru păcate reprezintă o întâlnire a Dumnezeului cel Viu, al Cărui Fiu, prin viaţa şi moartea Sa, devine prototipul pentru ce înseamnă a suferi şi a simţi întristare pentru păcat. Capitolele dedicate Sfântului Simeon Noul-Teolog, teologul lacrimilor neîncetate, sunt deosebit de importante pentru înţelegerea spiritualităţii isihaste. Hannah Hunt pune accent pe relaţia părinte – fiu duhovnicesc dintre Simeon Evlaviosul şi Simeon Noul-Teolog. Multe din concepţiile Noului Teolog îşi au rădăcinile în viaţa înaltă a Părintelui său duhovnic, Simeon Evlaviosul. Printre acestea se află şi îndemnul de a vărsa lacrimi neîncetat: „cine nu plânge în fiecare zi – căci preget să zic în fiecare ceas, ca să nu par prea exagerat –, acela îşi strică şi-şi pierde sufletul [lăsându-l să moară de foame]”. Lacrimile nu exprimă doar întristare, ci decojesc straturile păcatului, dezvăluind chipul lui Dumnezeu din firea omenească de dinainte de cădere Vezi mai mult
  191. În mijlocul durerii, la căpătâiul celor suferinzi

    În mijlocul durerii, la căpătâiul celor suferinzi

    12,00 RON

    Această carte împărtăşeşte tuturor celor interesaţi câte ceva din experienţa de nepreţuit a sfinţitului călugăr. În paginile volumului sunt consemnate întâmplări şi cazuri cutremurătoare, deosebit de folositoare, nu numai preotului de spital, ci şi personalului medical, precum şi nouă tuturor. Părintele Eusebiu încearcă să ne înveţe cum să ne împăcăm cu suferinţa şi să ne călăuzim paşii înspre alinarea ei. Preacuviosul părinte Eusebiu Giannakakis s-a făcut remarcat în mod deosebit datorită celor 35 de ani de misiune la Spitalul „Hipocrat” din Atena, ca slujitor al Sfântului Altar şi duhovnic harismatic. Sub epitrahilul preacuviosului părinte, mii de bolnavi internaţi în acestă instituţie spitalicească, precum şi nenumăraţi credincioşi din afara acesteia, au renăscut duhovniceşte, cunoscând viaţa nou-testamentară în Hristos. A transformat Biserica cu hramul „Sfântul Luca”, lăcaş de închinăciune ridicat prin eforturile sale, într-un centru spiritual ortodox al trăirii liturgice, al misiunii apostolice şi al mângâierii sufletelor celor suferinzi. Durerea face parte din viaţa omului. Din păcate, într-un anumit moment al vieţii, omul este chemat să facă faţă suferinţei. Neliniştea, teama şi dezamăgirea asediază bolnavul care, în focul durerii, este încercat din greu, suferă nespus şi are nevoie de ajutor, nu atât de cel medical, cât mai ales de cel duhovnicesc. Şi asta pentru că tristeţea exagerată dezarmează sufletul, starea de sănătate a omului înrăutăţindu-se tot mai mult. Astfel, omul caută mângâiere, întărire şi dragoste adevărată. Smerit şi tăcut, cu zel nesecat şi putere de sacrificiu, preotul de spital, reprezentantul lui Dumnezeu se dedică alinării suferinţei, fiind permanent mobilizat în slujirea celor bolnavi şi lucrând în sufletul acestora prin toate mijloacele. Cu ajutorul rugăciunii, al cuvântului lui Dumnezeu şi a Sfintelor Taine, pe care Sfânta noastră Biserică i le pune la dispoziţie, preotul de spital trudeşte pentru a-i ajuta pe cei suferinzi să simtă prezenţa şi dragostea lui Dumnezeu, pentru a renaşte duhovniceşte şi pentru a înţelege necesitatea şi folosul durerii, astfel încât, cu răbdare şi optimism, să facă faţă încercării prin care trec. Preotul de spital este cel care, zi de zi, se jertfeşte pe altarul dragostei pentru cei suferinzi, face tot ce îi stă în putinţă pentru a răspunde, cum poate mai bine, cererilor şi nevoilor sufleteşti ale acestora. Pentru bolnavi este cea mai potrivită mângâiere, fiind văzut şi aşteptat de aceştia ca un înger duios. Fie şi la o vizită scurtă în salon, preotul de spital este întâmpinat cu bucurie, I se cere binecuvântarea şi, de cele mai multe ori, cei internaţi acolo aşteaptă de la acesta să se roage pentru sănătatea lor. Prin urmare, preotul de spital este chemat să vegheze, să fie prezent continuu, gata să îi ofere ajutor, indiferent de momentul zilei în care i se cere acest lucru. El este chemat să sprijine, să mângâie, să odihnească, să întărească şi să răspundă nevoilor bolnavilor. Misiunea preotului de spital este deosebit de grea, de apăsătoare. Acesta trebuie să se sacrifice, cu toată dragostea de care e în stare, pentru mângâierea creaţiei lui Dumnezeu, trecută prin focul durerii, să ajute, să întărească, să inspire speranţă şi credinţă în Hristos. Vezi mai mult
  192. Viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară Maria

    Viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară Maria

    98,00 RON

    Traducerea din limba engleză este realizată de Monahia Theodora Videscu şi de Constantin Fădur. Viaţa Maicii Domnului este o pildă de trăire pentru noi toţi, căci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu avea să devină icoană a Bisericii reînnoite. Istorisirile redate în această carte cuprind toate evenimentele importante din vremea vieţii Maicii Domnului, de la zămislirea şi până la Adormirea ei , când a fost ridicată cu trupul la cer. Fiecare capitol al descrierii sfintei sale vieţi este văzut prin prisma Sfintei Scripturi, a Sfintei Tradiţii Patristice şi a altor scrieri vechi, apoi şi din punct de vedere al tradiţiei iconografice şi liturgice a Sfintei Biserici Ortodoxe. Citim în volum despre petrecerea Fecioarei Maria ca pruncă, apoi ca fecioară crescută de timpuriu la Templu, despre logodna şi despre maternitatea ei încă din tinereţe. Vom afla istoria familiei ei în acele timpuri şi locuri, precum şi împrejurările în care a trăit. Autorul a încercat să cuprindă cuvintele şi faptele ei, pe care le-a închinat cu totul lui Dumnezeu. Putem contempla rolul ei minunat în întruparea lui Dumnezeu Omul, Iisus Hristos. Apoi, urmări greutăţile şi primejdiile care au urmat fugii ei în Egipt cu Pruncul Iisus, cu bătrânul Iosif şi cu tânărul Iacov. Se pune la dispoziţie în lucrarea de aproximativ 600 de pagini în format B5 o hartă a Egiptului pentru a înlesni vizualizarea geografică a locurilor şi oraşelor menţionate. Într-unul din capitole se analizează viaţa şi obiceiurile unei mame evreice , aşa cum ea vieţuia în familia ei. Se cercetează cu atenţie şi rolul pe care l-a avut Născătoarea de Dumnezeu în vremea activităţii mesianice a Fiul ei. Apoi, se face o analiză a gândurilor, cuvintelor şi patimilor din timpul Patimilor, morţii şi învierii lui Hristos. Se examinează statutul şi lucrarea Maicii Domnului în Biserica Primară, precum şi relaţia ei cu ucenicii Domnului, atât bărbaţi, cât şi femei. Ne sunt prezentate în carte locurile pe unde a călătorit, propovăduind Sfânta Evanghelie. Pe de altă parte ni se prezintă cum unii iudei au încercat să o defaime prin clevetiri mincinoase şi chiar au încercat să o ucidă. Sunt luate în considerare şi ultimele zile ale vieţii ei pământeşti , asupra slăvitului ei sfârşit şi a ridicării cu trupul la cer. S-a iniţiat, de asemenea, un studiu comparativ, în care se vorbeşte despre Născătoarea de Dumnezeu şi despre Biserică. S-a menţionat în volum şi rolul Maicii Domnului ca mijlocitoare înaintea Fiului ei , în contextul Sfintei Tradiţii Ortodoxe. Vezi mai mult
  193. Lumina şi faptele credinţei
  194. Părintele Iustin Pârvu: o misiune creştină şi românească

    Părintele Iustin Pârvu: o misiune creştină şi românească

    18,00 RON

    Au fost adunate în această carte secvenţe din viaţa şi „opera” părintelui Iustin Pârvu. Închis la Aiud, la Gherla, la Periprava, „închis” în mănăstire, „îngropat în lume”, părintele Iustin n-a făcut decât să reafirme, de fiecare dată, libertatea deplină pe care ţi-o oferă credinţa. Din pilda sa şi a altora învăţăm să fim români şi creştini. Cartea adună dialoguri realizate în perioada 2005-2007. Istoria unui secol şi credinţa au fost trăite şi simţite „la prima mână” de părintele Iustin Pârvu, de asta mărturiile pe care le lasă, în dialogul prezentat în volum, sunt probe pentru „patericul” atât de necesar confirmării şi afirmării Bisericii în vremurile din urmă, nealese, schismatice. Părintele ne spune că omul a venit pe lume curat, vesel, sprinten. Singur îşi împovărează viaţa, singur se bagă în jugul patimilor, singur devine posac şi asta pentru că el nu se mai raporteză la Dumnezeu, el se raportează numai la averea vecinului, la luxul nemăsurat pe care l-a văzut undeva. Vechii creştini se întreceau în virtuţi, în fapte bune, în rugăciunea inimii. Creştinii de azi vor să fie şi cu un picior în cer, dar şi cu unul bine înfipt pe pământ. Ori, Dumnzeu ne dă o cale frumoasă: să trăim pe pământ în aspiraţie pentru cele veşnice. Viaţa întru Hristos nu e o continuă beatitudine, aşa cum îşi închipuie cei care nu ating niciodată cerul cu gândul lor. Viaţa întru Hristos, afirma părintele, e o continuă stare de luciditate. Dar şi iubirea este luciditate, căci iubind descoperi , iubind vezi nevăzutul, iubind îţi simţi dimensiune de om. De asta autorul, Adrian Alui Gheorghe remarcă că în părintele Iustin era câtă luciditate atâta sfinţenie, câtă sfinţenie atâta putere, câtă putere atâta credinţă, câtă credinţă atâta omenie. Ni se aminteşte că profesiunea de român nu este una uşoară. Trebuie să întruneşti toate calităţile, să ai simţul valorilor naţiei prin care trăieşti. Nu poţi să îndeplineşti această „profesiune” fără harul lui Dumnezeu, cel care a dat putere popoarelor să se individualizeze în istorie. Mila ne este prezentată ca fiind esenţa iubirii de aproape, de frate, de soră, de mamă, de tată de prieten de vecin, de străin. Călugăria fără milă nu se poate. Omul fără dragoste, fără apropierea faţă de suferinţă, nu poate merge la judecata lui Dumnezeu. Fără această apropiere şi simţire, nu putem trăi în mănăstire, dar nici în societate. Ceea ce observă părintele Iustin Pârvu că lipseşte în zilele noastre nu este altceva decât sentimentul durerii pentru aproapele tău. Omul nu trăieşte izolat, omul nu trăieşte singur, el trăieşte mereu în planul celuilalt . În momentul în care am pierdut porunca aceasta a iubirii şi a raportului dintre noi, nu mai suntem creştini, suntem altceva. El doreşte să le amintească oamenilor că ar trebui să ne dăm seama că prosperitatea materială după care alergăm nu-i decât o iluzie, o momeală care ne bagă în primejdii nebănuite, într-o nefericire mult mai periculoasă decât sărăcia materială. Există împliniri mai înalte decât acestea, de exemplu, să resimtă bucuria dragostei, a jertfirii, a trăirii frumuseţilor naturale pe care le-a sădit Dumnezeu pe acest pământ. Omul are neoie de puţine lucruri ca să fie liniştit, fericit, mult mai puţine decât crede, Ce are în plus atârnă greu, foarte greu, îl scufundă. Suntem îndemnaţi în acest volum să Îl iubim pe Dumnezeu cu frica că am putea să-L pierdem, că în afara Lui nu mai avem nicio cale pe lumea asta, în lumea viitoare. Omul în afara lui Dumnezeu e ca un rătăcit în deşert, mâncat de deşert. Fără Dumnezeu omul este o armură goală. Vezi mai mult
  195. Duhovnicia Patericului

    Duhovnicia Patericului

    26,00 RON

    Din Pateric toată lumea are ceva de învăţat. Mirenii află despre o lume care se găseşte adesea atât de departe de iureşul grijilor zilnice, dar care este mai adevărată decât toate preocupările lumeşti adunate la un loc. Patericul este o carte care descoperă mirenilor paradisul duhovnicesc, pentru că, la îmceputuri, monahii Patericului nu se considerau a se deosebi de mireni prin altceva decât prin hotărârea de a trăi tot mai deplin Evanghelia Mântuitorului Hristos. Arhim. Nichifor Horia Vezi mai mult
  196. Deschide Cerul cu lucrul mărunt
  197. Pagini din istoria muzicală a Catedralei mitropolitane din Iaşi (1887-2013)
  198. Capela Ortodoxă Romană "M. Sturza" de la Baden-Baden
  199. Persoană şi ethos. Înţelegeri de etică teologică ortodoxă
  200. Urme în veșnicie

    Urme în veșnicie

    48,00 RON

    Mărturie Ilie-Daniel, un tânăr anonim. L-am cunoscut amestecat fiind printre credincioșii de la ușa mea, ce urmau să intre la spovedit. Un tânăr sfios, cuviincios, cu o smerenie neprefăcută. Întreba direct, nu atât să cunoască, cât să împlinească și să se facă prilejul unei nădejdi adevărate, pentru a se numi fiu al lui Dumnezeu. Avea o mare plăcere să-i răspund la întrebări, pline de sens și mereu simple, despre adevărurile de viață creștină, socotind că primii pași să fie siguri, fără vreo învămășeală de idei și să ne trezim că nu slujim, adică nu mișcăm spre o liniștire în adevăr. Ilie-Daniel, cel care nu scăpa niciun prilej ce i-ar fi adus un duh de smerenie – fiind aceasta o mare însușire a lui – știind că numai aceasta, smerenia, ne îmbogățește și ne limpezește inima, ca un mare secret de inspirație și o mare forță de combativitate împotriva năvălirilor duhurilor negre. Era receptiv și amănuntul pentru el era un important punct de plecare. Nu se formaliza dacă-l neglijai și această stare și liniște sufletească te odihneau. În orice cuvânt scris dorea să cuprindă tot ce avea de spus. N-aș fi crezut că tânărul acesta retras și necunoscut să fie o forță atât de mare de inspirație și prestanță creatoare. Propovăduia în lumea lui adevărul de credință orto­doxă cu mare râvnă. Întreba mereu, se instruia, se spovedea cu zdrobire de inimă și curat să nu se înșele cu unele acoperiri, că n-ar fi în răspunderea lui anumite greșeli. Cred că valorile ce-i stăpâneau și inspirau ființa erau pentru inima lui înfrântă, mult iubitoare, prezentă și îndu­hovnicită. Mi-a scris câteva rânduri înainte de a adormi întru Domnul (pe care le-am primit abia zilele acestea, după atâția ani!) unde-mi mulțumește și-mi spune că i s-au dat la tipărit scrierile. Îți răspund și eu cu acest prilej, iubite frate Ilie-Daniel, te țin adevărat nedespărțit de inima mea și lumea te trăiește și te simte în opera ta. Despre tine rămân multe negrăite. Arhim. Arsenie Papacioc Vezi mai mult
  201. Crucea şi Învierea în credinţa ortodoxă
  202. Taina zilei a 8-a
  203.  Spovedania, Taina împăcării

    Spovedania, Taina împăcării

    4,00 RON

    Preţuiţi Sfânta Spovedanie! Prin Spovedanie se salvează familia, prin Spovedanie se scot sufletele din iad înainte de a ajunge acolo, prin Spovedanie ne împăcăm cu Dumnezeu înainte de a merge în faţa Judecătorului, prin Spovedanie reînviem din nou, prin Spovedanie căpătăm dor de viaţă, prin Spovedanie ne dă nouă Dumnezeu bucurie în viaţă. De spovedanie depinde mântuirea noastră sau osânda noastră! Vezi mai mult
  204.  Viziunea teologică a Sfântului Roman Melodul

    Viziunea teologică a Sfântului Roman Melodul

    29,00 RON

    Cuvânt înainte la ediția românească Prezenta traducere în limba română a cărţii Viziunea teologică a Sfântului Roman Melodul constituie pentru mine o conjunctură fericită. Aceasta nu datorită faptului că, prin traducerea de faţă, fraţii români ortodocşi vor intra în contact cu ea, ci, mai cu seamă, pentru faptul că această carte este fructul întâlnirii personale cu oameni ai culturii teologice, precum este şi distinsul teolog Alexandru Prelipcean. Este universal cunoscut că traducerea unei opere nu ţine numai de redarea ei filologică. Foarte importantă este cunoaşterea subiectului de cercetare de către traducător, acest fapt contribuind la reuşita redării unui text. Ca urmare a acestui lucru, cred că studiul şi cunoaşterea temelor de către traducător este ceea ce promite reuşita redării textului de faţă şi încadrarea sa în bibliografia românească contemporană, fapt pentru care mă simt în profunzime îndatorat. Am sentimentul că cititorul, din cele cuprinse în prologul, cuprinsul şi în epilogul cărţii, va dobândi ca şi câştig perceperea intuitivă despre străduinţele acestei cărţi. Cu prilejul redactării acestui prolog sunt dator să explic structura studiilor ce sunt cuprinse în volum. Astfel, am aşezat la început un discurs introductiv despre Roman, care-l întâmpină şi-l apropie şi mai mult pe simplul cititor de acest mare poet eclesiastic. Ar fi fost însă inoportun, din punct de vedere ştiinţific, dacă cititorul ar fi avut o privire de ansamblu asupra cercetării istorico-dogmatice contemporane şi ar fi străpuns această privire prin perspectiva mea critică asupra acestei problematici, încât să cunoască unde se încadrează această încercare pe care Roman o întreprinde la nivel teologic. Prin această apropiere cred, mai cu seamă, că cititorul interesat va putea să pătrundă în mod profund în ceea ce oferă următoarele două studii. În acestea nu se vede, aşadar, numai simpla folosire a terminologiei ortodoxe hristologice de către Roman, cum nici faptul că acesta este autorul Imnului Acatist, ci se vede şi exprimarea poetică a acestei teologii, care s-a impus în cea mai nouă terminologie, denumită neocalcedoniană. Următoarele două studii îi prezintă cititorului teologia lui Roman şi, desigur, analizează în mod convingător exprimarea şi scopul ei profund, aspecte care au fost interpretare eronat în bibliografia curentă referitoare la Roman. Nădăjduiesc că smerita mea încercare de transmitere a unei îndepărtate cercetări a lucrării marelui imnograf şi încadrarea ei în bibliografia teologică românească va contribui la dialogul teologico-ştiinţific contemporan despre valoarea vieţii noastre eclesiastice comune, care se sprijină pe operele Sfinţilor Părinţi, vechi şi noi, care niciodată nu s-au luptat pentru drepturile lor de autor, ci pentru dreptul mântuirii omului în Hristos! Prof. dr. Ioannis G. KOUREMBELES Vezi mai mult
  205. Isprăvile lui Guguță

    Isprăvile lui Guguță

    35,00 RON

    „Fratele mai mic al lui Ion Creangă” - nenea Spiridon cum îi spun prietenii săi mai mici, născut de data aceasta nu la Humulești, ci în Basarabia, Grinăuți - Bălți, de mână cu copiii săi, Guguță, Ciuboțel, Titirică, Măriuca, Ghiocica, Crăița, au înveselit inimile și au îmbogățit visele copiilor, iar în sufletele ferecate de neliniști ale părinților și bunicilor au picurat deopotrivă lacrimă de dor și netrecătoare bucurie. Pe întregul mapamond au fost primiți ca cei mai dragi și mai așteptați prieteni, mărturie despre aceasta fiind nenumăratele scrisori primite de la copiii din Italia, din Statele Unite ale Americii, Germania, Cehia, Japonia, Finlanda, China, Sri Lanka, România, Ungaria etc. Fără a sta pe gânduri, cititorii de pretutindeni au intrat în jocurile lui Guguță ori ale lui Ciuboțel, într-o complicitate asumată din toată inima, pentru a trăi sau retrăi, în satul Trei Iezi, sau în Cucuieți ori pe malurile Răutului, prima zi de școală (în clasa întâi atunci când porți cu tine o carte, că... dacă ai două mergi neapărat într-a doua), mersul cu uratul în Noaptea de Anul Nou (când fulgii câtă frunză, câtă iarbă, auzind de sus zurgălăii, vin să asculte urătura), așteptarea lui Moș Crăciun (care vine, cum altfel?, decât din Țara Moși Crăciunilor, unde tremură norii de frig fiindcă soare n-au, ci doar o bucată de lună și câteva stele pe cer) și câte alte lucruri minunate. Ei, bine, acest miraculos și plin de gingașă taină univers al copilăriei, măiestru izvodit de Spiridon Vangheli, îl deschidem acum, la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, prin publicarea volumului „Isprăvile lui Guguță”, un ștrengar de toată isprava. În 1973, „Căciula lui Guguță”, în limba rusă, a fost tipărită într-un tiraj de un milion opt sute de mii de exemplare, iar cartea „Isprăvile lui Guguță” a cunoscut de-a lungul timpului peste șaptezeci de ediții. Nu cred să mai mire pe cineva astfel de performanțe editoriale după ce l-am văzut, câteva pagini în urmă, pe Guguță alintând mâna măicuței sale: Nani, nani, Mâna mamii și felul în care unul dintre micii cititori și-a însușit acest delicat gest al lui Guguță: „Mi-a plăcut atât de mult cum Guguță adoarme mâna trudită a mamei: ,,De ziua mămicăi am încercat să fac și eu la fel, dar n-am obținut decât o lacrimă în ochii ei albaștri. Mama mi-a spus că-i o lacrimă de bucurie - am crescut mare!” Poate citind aceste rânduri veți dori să-i scrieți lui Guguță, de ce nu... chiar de ziua lui, fiindcă ați aflat în istorioara „O Taină” că atunci ,,când toate rățuștele de pe uliță se fac rațe, iar cocoșii cei tineri încep a cânta pe sub ferestre și harbujii din câmp vin în sat, înseamnă că se apropie ziua lui Guguță.” Ilustrațiile, magistral realizate în tehnica gravurii în metal de pictorul rus Boris Diodorov, te determină, dragă cititorule, să intri, fără a te uita în urmă, în bogata lume a lui Guguță, plină de fulgi de nea, de săniuțe, de oameni de zăpadă, de viorele, de omuleți verzi (minciunelele lui Guguță) și... de fapt de tot ce se poate afla în imaginația ta fără limite, căci fără margini este și fascinanta căciulă a lui Guguță sub care cosmosul întreg.... e prea mic. Academicianul Mihai Cimpoi spunea, apăsat și fără sfiiciune, că literatura românească pentru copii se scrie astăzi în Basarabia... Poate de aceea, conștientizând cu amărăciune acest adevăr, l-am căutat, înainte de a-l cunoaște, pe Spiridon Vangheli și eroiii săi de poveste, și printr-o bine tocmită rânduială, de Dumnezeu păzită și de oameni mijlocită, în primăvara lui 2011 m-am întâlnit la Iași cu Guguță și tatăl său, iar publicarea Isprăvilor lui Guguță a devenit posibilă. Primiți-l pe Guguță în sufletele voastre și jucați-vă împreună cum poate nu v-ați mai jucat de mult! Timp este berechet, iar pe corabia lui Guguță... loc din plin. Cătălin Jeckel Vezi mai mult
  206. Sfantul Maxim Marturisitorul. O introducere

    Sfantul Maxim Marturisitorul. O introducere

    42,00 RON

    La Editura Doxologia a apărut în colecția Patristica, seria Studii (nr. 3), lucrarea binecunoscutului teolog ortodox francez Jean-Claude Larchet, Sfântul Maxim Mărturisitorul. O introducere. Cartea reprezintă traducerea actualizată de autor pentru ediția în limba română, a lucrării Saint Maxime le Confesseur (580-662), apărută la Éditions du Cerf, Paris, 2003, în colecția „Initiations aux Pères de l’Église”. Versiunea românească, care apare astfel înaintea celei de a doua ediții franceze, aflată în pregătire pentru a fi publicată tot în acest an, este tradusă de doamna Marinela Bojin, principalul traducător în limba română a lucrărilor lui Jean-Claude Larchet și atent editată de Pr. Dragoș Bahrim. Jean-Claude Larchet este recunoscut astăzi drept unul din cei mai reputați specialiști în teologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, deși preocupările sale ocupă o zonă mult mai largă de interes (spiritualitatea ortodoxă, teologia dogmatică, bioetica, și altele). Între lucrările sale dedicate marelui Părinte bizantin, menționăm de asemenea: La Divinisation de l’homme selon saint Maxime le Confesseur (1996) și Maxime le Confesseur, médiateur entre l’Orient et l’Occident (1998, publicat în limba română la Editura Doxologia în 2010). De asemenea, a depus un efort considerabil în ultimii 20 de ani pentru editarea în limba franceză a operelor Sfântului Maxim publicând pe rând Răspunsuri către Talasie (1992, ediție nouă revizuită în 2010-2013) Ambigua (1994), Epistole (1996), Opuscule teologice și polemice (1996), Întrebări și nedumeriri (1999). Volumul publicat acum la Iași, deși este structurat după metoda clasică a lucrărilor de patrologie, cuprinzând trei capitole principalele: viața, opera și învățătura Sfântului Maxim, este însă un adevărat bilanț al cercetărilor maximiene până în momentul de față. Aici se găsesc în sinteză rezultatele tuturor direcțiilor din care a fost analizat Sfântul Maxim. Teologia Sfântului este prezentată în cel de al treilea capitol în mod analitic și aproape didactic, multe noțiuni și elemente care fac foarte dificil scrisul Sfântului devenind aici foarte accesibile. De asemenea, prin lectura fiecărei secțiuni, prin bogatele note bibliografice, cititorul ia contact cu cele mai reprezentative exegeze la scrierile Mărturisitorului, sau poate găsi referințe consistente la întreaga operă a Sfântului în legătură cu orice temă chestionată. Față de ediția precedentă în limba franceză din 2003, ediția românească a fost consistent completată și actualizată. Referințele bibliografice au fost actualizate în întreaga lucrare, iar bibliografia volumului este una exhaustivă, la nivelul anului 2013, întinsă pe 120 de pagini, conținând inclusiv toate referințele la edițiile operelor și la lucrările în limba română scrise despre Sfântul Maxim Mărturisitorul. Cartea este un indispensabil instrument de lucru ce se adresează deopotrivă celor care se inițiază în studiul teologiei ortodoxe și patrologiei, elevi, studenți sau simpli credincioși interesați de gândirea fecundă a Sfântului Maxim și care vor să ia un prim contact cu pozițiile sale teologice, dar este foarte utilă și specialiștilor care vor găsi în ea o sinteză completă și precisă despre cel care este socotit astăzi drept cel mai important teolog bizantin al primului mileniu. Vezi mai mult
  207. Contracepţia şi avortul cu ce preţ?
  208. Evanghelia zilei. Comentarii la Pericopele Evanghelice de peste an

    Evanghelia zilei. Comentarii la Pericopele Evanghelice de peste an

    34,00 RON

    Cartea Părintelui Dumitru Păduraru cuprinde scurte comentarii, unele concentrate la 2-3 idei esențiale textului biblic, ce fac referire la pericopa evanghelică a fiecărei zile liturgice din an. Lucrarea constituie finalizarea unui proiect al autorului, în colaborare cu Radio Trinitas, acela de a oferi ascultătorilor, în fiecare zi, conținutul duhovnicesc al Evangheliei. Analiza textului revelat este însoțită de texte biblice fundamentale, cuvinte din înțelepciunea patristică, relatări cu caracter istoric și sfaturi moralizatoare. Datorită stilului ei simplu și coerent, lucrarea este accesibilă tuturor credincioșilor, fiind ușor de lecturat, și poate constitui, datorită împărțirii ei în scurte capitole de o pagină, o utilă lectură zilnică. Vezi mai mult
  209. Cineva mă caută prin viaţa mea
  210. Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii

    Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii

    5,00 RON

    Din experienţa mea personală aş da următorul sfat: când te găseşti în fundul prăpastiei să nu disperi, iar, dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu ameţeşti. Să ştiţi că această a doua primejdie este mai mare decât prima: să ameţeşti când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui uiţi de ea. Aceasta nu înseamnă că trebuie să solicităm veşnic de la Dumnezeu fundul de prăpastie, dar, fatalmente, într-o groapă adâncă sau mai puţin adâncă aproape fiecare dintre noi cădem o dată sau de două ori în decursul unei vieţi. Este important să avem această armă, care este rugăciunea nesofisticată, fără pretenţii, care, însă, te sfinţeşte prin sfinţenia ei, prin care simţi că nu mai eşti singur, prin care simţi că te însoţeşte în primejdie, că te însoţeşte în boală, că-ţi întinde o mână. Este suficient ca tu să fii receptiv. Mitropolitul Bartolomeu Anania Vezi mai mult
  211. Sfintele Paşti în cultul ortodox

    Sfintele Paşti în cultul ortodox

    4,50 RON

    Evanghelia este izvor de bucurie şi de nădejde. Trăirea creştină trebuie să fie o trăire de bucurie. Temeiurile bucuriei noastre le avem în credinţa noastră, în rânduielile Bisericii noastre, în sărbătorile noastre, în slujbele Bisericii noastre. Mereu suntem chemaţi la bucurie nu numai prin îndemnurile pe care le auzim citindu-se la Sfânta Evanghelie sau pe care le citim noi din Sfânta Evanghelie, ci şi prin rânduielile de slujbă, prin sărbătorile rânduite de Biserica noastră. Se creează o atmosferă de bucurie, iar bucuria cea mai înaltă este cea de la Paşti. Noi ştim ce ne aşteaptă la Paşti, ştim cum se sărbătoresc Paştile, ştim cum se exprimă bucuria de la Paşti, ştim cum sunt slujbele de la Paşti. Le aşteptăm, pentru că le-am mai trăit. Toate aceste slujbe, toate aceste stihiri de laudă, creează în sufletul nostru un temei de bucurie, creează în jurul nostru, împreună cu noi şi prin noi, o atmosferă de bucurie, pentru că Sfânta Înviere a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este mai presus de lume. Părintele Teofil Părăian Vezi mai mult
  212. Învierea lui Hristos, înnoirea vieţii noastre

    Învierea lui Hristos, înnoirea vieţii noastre

    5,00 RON

    Noi putem cunoaşte pe Domnul Hristos din cuvintele Lui, şi, în măsura în care Îl cunoaştem, trebuie să ne modelăm după El. Înnoirea înseamnă, în primul rând, să ai mintea lui Hristos. Ce înseamnă să ai mintea lui Hristos? Înseamnă să gândeşti cu gândurile Domnului Hristos. Dar unde găsim noi gândurile Domnului Hristos? Le găsim în Sfânta Evanghelie. Ne alcătuim mintea după gândurile Domnului Hristos, ne facem mintea lui Hristos, ajungem să gândim ca Domnul Hristos. Noi avem, zice Sfântul Apostol Pavel, mintea lui Hristos, sau noi avem gândul lui Hristos, pentru că nu poţi să ai mintea lui Hristos fără să ai gândul lui Hristos. Gândurile lui Hristos le găseşti în Evanghelie, le împropriezi, le porţi în minte şi atunci ţi se dă mintea după Domnul Hristos. Părintele Teofil Părăian Vezi mai mult
  213. Rugăciunea, pelerinaj către cer

    Rugăciunea, pelerinaj către cer

    5,00 RON

    Cum ajungem noi prin rugăciune către cer? Rugându-ne şi curăţindu-ne astfel sufletul, făcând din sufletul nostru locaş al lui Dumnezeu, devenind şi noi purtători de Dumnezeu, devenind şi noi purtători de Hristos. În măsura în care îi slujeşti lui Dumnezeu, Îl cunoşti pe Dumnezeu, devii teognost şi, dacă eşti teognost, te uimeşti de Dumnezeu, cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Încă n-a cunoscut pe Dumnezeu cineva care nu se uimeşte de Dumnezeu”. Când te uimeşti de Dumnezeu nu se poate să nu-L iubeşti pe El pentru bunătatea Lui, pentru în]elepciunea Lui, pentru dragostea Lui, pentru sfinţenia Lui, pentru tot ce ştii despre Dumnezeu, ca unul care îi slujeşti lui Dumnezeu, ca unul care ai primit descoperirea lui Dumnezeu, pentru că Hristos e ascuns în poruncile Lui. Cine împlineşte poruncile Domnului Hristos, acela Îl cunoaşte pe El şi se bucură de Dânsul, se minunează de El. Minunându-te de Dumnezeu, nu se poate să nu-L iubeşti. Aşa se realizează cerul cel de pe pământ! E uşor să spui, dar în viaţă nu-i aşa de simplu să realizezi lucrurile acestea. Ele sunt, însă, realizabile. Să ştiţi că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut! Părintele Teofil Părăian Vezi mai mult
  214. Copilaria Sfintei Teodora de la Sihla

    Copilaria Sfintei Teodora de la Sihla

    20,00 RON

    M-am născut în Pipirig pe 13 august 1951, într-o familie cu unsprezece copii, eu fiind cea mai mică. Părinţii, Maria şi Dumitru Creangă, ne-au crescut cu iubire creştină. Părintele Sofian Boghiu, care pe atunci picta Biserica „Catedrala Munţilor” din Pipirig, ctitorie a Patriarhului Nicodim Munteanu, m-a botezat şi mi-a pus numele Olga, spunându-le părinţilor mei că Sfânta Olga mă va ajuta în viaţă. Am avut privilegiul ca primul meu duhovnic, pe când aveam doar şapte ani, să-mi fie Părintele Paisie Olaru, apoi am fost fiică duhovnicească a Părintelui Ilie Cleopa. Rugăciunile acestora s-au auzit la ceruri şi aşa am devenit preoteasă, căsătorindu-mă cu teologul Teoctist Caia, absolvent al Academiei Teologice din Zagorsk – Moscova. În anul 1973, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, Preafericitul Pimen mi-a trimis o invitaţie oficială de a face un pelerinaj în fosta U.R.S.S. vreme de o lună, „pentru încurajarea unei viitoare preotese”. Anii au trecut şi a venit vremea să înfiinţez Corul „Angeli” şi Atelierul de pictură la Biserica „Sfântul Haralambie” din Târgu-Neamţ. Cu aceşti copii am participat la Concursul „Icoana din sufletul copilului”, la care vrednicii de pomenire Preafericitul Teoctist şi Părintele Sofian Boghiu ne-au dăruit premii de excelenţă. Am făcut expoziţii de pictură la Palatul Patriarhiei, la Palatul Parlamentului şi la Palatul Culturii din Iaşi. Împreună cu Grigore Vieru, Spiridon Vangheli şi Claudia Balaban am ctitorit Festivalul „Izvor de Dor”, prin care câteva sute de copii din Basarabia au venit, an de an, în tabără la Parohia Nemţişor, apoi la „Sfântul Haralambie” din Târgu-Neamţ. Când casa noastră se umplea de copiii Basarabiei îmi aminteam de cuvintele pline de înţelepciune sau înainte-vedere ale părintelui Cleopa care ne-a spus mie şi părintelui Teoctist: „Copii, ştie Dumnezeu de ce aveţi această casă mare şi frumoasă...” Rugăciunile Sfinţiei Sale au rodit, căci casa s-a umplut mereu de pelerini. Sunt strănepoată a marelui povestitor Ion Creangă şi din dragoste şi datorie faţă de memoria străbunilor am ctitorit Muzeul „David Creangă” şi am publicat cărţile: Izvor de Dor, Editura Cronica, Iaşi; Corabia nădejdilor, antologie, Editura Vasile Cârlova, Bucureşti; Grigore Vieru – pelerin pe drumuri nemţene, Editura Princeps, Iaşi, Spiridon Vangheli – pelerin pe drumuri nemţene, Editura Kreativ, Târgu-Mureş şi am în lucru Copilăria copilului creştin – 12 volume, dintre care primul este acesta, Copilăria Sfintei Teodora de la Sihla. Olguţa Creangă - Caia Vezi mai mult
  215. Credinţa în Cel Nevăzut

    Credinţa în Cel Nevăzut

    30,00 RON

    Introducere Cartea de faţă prezintă într-un mod extrem de clar şi riguros o sinteză a elementelor fundamentale ale tradiţiei dogmatice a Bisericii Ortodoxe. Sau, după cum ne-a mărturisit însuşi autorul ei, părintele arhimandrit Placide Deseille, „cartea rezumă gândirea mea cu privire la aspectele doctrinare ale Ortodoxiei”. Gândirea unui călugăr athonit, francez, specialist în patrologie, profund ancorată în învăţătura Sfinţilor Părinţi şi întru totul fidelă faţă de Tradiţia Bisericii Ortodoxe, după cum se precizează chiar în subtitlul cărţii. Contribuţia personală a părintelui arhimandrit Placide Deseille din această lucrare este aceea de a pune în lumină, pe lângă aspectele esenţiale ale dogmaticii ortodoxe, bogăţia doctrinară a Bisericii nedespărţite şi a valorilor duhovniceşti autentice ale Occidentului creştin. Este vorba despre o ediţie mult îmbogăţită şi profund reînnoită a unei lucrări publicate acum zece ani la Editura Institutului de Teologie ortodoxă „Sfântul Serghie” din Paris, unde părintele arhimandrit a predat vreme îndelungată un curs de patrologie. Această primă ediţie a fost epuizată de mult, autorul ei continuându-şi între timp preocupările referitoare la tradiţia doctrinară a Ortodoxiei, „singura Biserică a lui Hristos în plenitudine”, în care a intrat după o îndelungată căutare, povestită în Mărturia unui călugăr ortodox. Convorbiri cu Jean-Claude Noyé, tradusă de noi la Editura Doxologia, anul trecut. Majoritatea subiectelor abordate în această primă ediţie au fost dezvoltate în mod mult mai detaliat şi în profunzime, cu ample trimiteri şi referinţe la Sfânta Scriptură, la textele liturgice bisericeşti şi la scrierile fundamentale ale Sfinţilor Părinţi. O serie de capitole noi au fost introduse în completarea lor, alcătuite cu aceeaşi grijă permanentă, a ancorării lor biblice şi patristice din punct de vedere al conţinutului, a structurării deosebit de clare a acestuia şi a înveşmântării lui într-o limbă franceză de o mare frumuseţe, devenită suport de exprimare, mai cu seamă la nivel lexical, a discursului teologic, dogmatic ortodox. Lucrarea de faţă beneficiază şi de un glosar final mult îmbogăţit faţă de cel al primei ediţii (conţinând de două ori mai multe cuvinte, însoţite de definiţii mult mai extinse şi mai amănunţite), al cărui rol este acela de a-l ajuta pe cititor în înţelegerea aspectelor de strictă specializare doctrinară ortodoxă ale cărţii. L-am tradus în limba română păstrând şi termenii din franceză, în aşa fel încât publicul românesc francofon să poată avea acces, pe lângă iniţierea de tip teologic, şi la una terminologică, specializată confesional, în limba franceză. În pofida smeritelor afirmaţii ale părintelui arhimandrit din Cuvântul înainte, cartea se adresează nu numai unor „nespecialişti”, ci tuturor acelora care sunt interesaţi să cunoască mai multe aspecte referitoare la doctrina Bisericii Ortodoxe, dar care trebuie să aibă neapărat o minimă cultură creştin-ortodoxă. Prin urmare, versiunea pe care o propunem aici în limba română vizează un public cititor care doreşte să-şi lămurească şi să-şi aprofundeze cunoştinţele despre Ortodoxie, aşa cum sunt ele sistematizate de părintele arhimandrit Placide Deseille. Este vorba despre o carte deosebit de clară, al cărei cititor este călăuzit cu rigoare şi limpezime în conţinuturi dintre cele mai complexe şi de multe ori inevidente, în temeiurile biblice şi patristice ale credinţei creştinului ortodox în Cel Nevăzut, în tainele Ortodoxiei, a căror frumuseţe diafană şi eficienţă sfinţitoare şi îndumnezeitoare sunt subliniate de autor într-o limbă franceză de o eleganţă stilistică cu totul remarcabilă. Cartea abundă în referinţe scripturistice şi mai ales patristice, aşezate în prim-planul discursului, în vreme ce autorul ei se retrage discret, în plan secund, cu smerenia ce-i caracterizează întregul parcurs duhovnicesc şi monahal. Sfinţii Părinţi sunt cei care ne vorbesc în primul rând despre aspectele doctrinare ale Ortodoxiei, pe baza textelor Sfintei Scripturi, de-a lungul lucrării părintelui arhimandrit Placide Deseille. O lucrare care se citeşte cu mare plăcere intelectuală şi real câştig duhovnicesc, în lumina Adevărului mărturisit de credinţa în Cel Nevăzut. Felicia Dumas Vezi mai mult
  216. Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia

    Comentariu la Isaia. Omilii la Ozia

    37,00 RON

    Cartea Profetului Isaia este scrierea vechitestamentară cea mai iubită, apreciată şi cel mai frecvent citată, atât în Noul Testament, cât şi în operele Sfinţilor Părinţi. Fericitul Ieronim spunea în prologul comentariului său că Isaia este mai degrabă evanghelist şi apostol decât profet, întrucât nici o altă scriere profetică nu propovăduieşte limpede atât de multe taine despre Hristos şi despre Biserică precum această carte: activitatea Sf. Ioan Botezătorul, naşterea Domnului din Fecioară, minunile Sale, patimile, moartea şi Învierea Sa, precum şi chemarea neamurilor la credinţa în Mântuitorul. Comentariul la Isaia se deosebeşte de majoritatea scrierilor exegetice ale Sfântului Ioan Gură de Aur prin faptul că nu este scris în formă omiletică, ci ca o analiză sistematică, verset cu verset a textului. Între puţinele scrieri exegetice în această formă s-ar mai putea menţiona: Comentariu la Iov, recent tradus în limba română, şi Comentariu la Epistola către Galateni. Stilul comentariului este simplu, clar, precis, metodic, fără digresiuni morale, fără introduceri sau formule trinitare finale, fără atenţionări directe adresate publicului, fără nimic ce ţine de stilul oral, omiletic. Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Isaia este una dintre cele mai remarcabile capodopere exegetice vechi-testamentare, deosebindu-se de toate celelalte comentarii patristice prin trasăturile specifice scrierilor sale: subtilitatea, profunzimea şi logica ideilor susţinute, cursivitatea, eleganţa şi frumuseţea stilului, discernământul, prudenţa şi dragostea cu care alege bucatele potrivite pentru ospăţul duhovnicesc al cititorilor săi, maturitatea şi înălţimea duhovnicească a învăţăturilor, care sunt la fel de vii şi de mişcătoare pentru orice fiu al Bisericii din toate timpurile. Traducerea textului de faţă a fost efectuată după ediţia critică Sources Chrétiennes, no. 304, Jean Chrysostome, Commentaire sur Isaïe, texte critique et notes par J. Dumontier, Les Éditions du CERF, Paris, 1983. Omiliile despre Ozia au ca punct de pornire exegeza viziunii de la începutul capitolului al 6-lea din profeţia lui Isaia, în special Is. 6, 1-3, pe care o regăsim tâlcuită şi în comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la primele opt capitole din Isaia. Comparând cele două texte, se pot sesiza numeroase asemănări între ele în ce priveşte conţinutul şi învăţăturile pe care le mărturiseşte Sfântul, precum şi deosebiri, mai ales stilistice, legate de accentul care se pune pe anumite aspecte. Comentariul la Isaia este scris într-o manieră ştiinţifică, menit a fi o lucrare exegetică destinată lecturii, pe când omiliile la Ozia au un caracter oral, aparţinând genului omiletic. Omiliile la Ozia prezintă îndemnuri către public, apostrofări, referiri la viaţa de zi cu zi şi ample divagaţii polemice şi morale. Comentariul la Isaia, dimpotrivă, are un stil direct, scurt, concis şi mult mai elevat. Problemele dogmatice, dezbătute pe larg în comentariu, sunt sugerate doar în treacăt în omilii. Astfel, dacă în comentariu Sfântul demonstrează limpede, cu numeroase argumente scripturistice, că în capitolul al şaselea Profetul Isaia a văzut doar ceea ce se putea vedea prin pogorământ, nicidecum însăşi firea lui Dumnezeu – care nu poate fi cunoscută deplin nici de oameni nici de îngeri –, în omilie se limitează doar la a îndeamna pe credincioşi să nu fie curioşi cu privire la modul în care Profetul Isaia spune că L-a văzut pe Domnul. În comentariu, Sfântul identifică lămurit „tronul”, „şederea” lui Dumnezeu, poziţia serafimilor ca antropomorfisme cu semnificaţie simbolică, pe când în omilii abia menţionează că nu trebuie să socotim că acele puteri netrupeşti ar arăta în realitate cu picioare şi aripi cum le descrie profetul. În comentariu, tripla invocare a sfinţeniei lui Dumnezeu de către serafimi este explicată în sens trinitar, pe când în omilii accentul cade pe faptul că de la venirea Mântuitorului au fost învredniciţi şi oamenii să cânte acest imn al sfinţilor îngeri care stau mereu în preajma tronului lui Dumnezeu, şi că este necesar ca înaintea jertfelnicului să ne asemănăm în trăire şi evlavie cu serafimii. Comentariul analizează textul scripturistic inclusiv din punct de vedere filologic: de ce sunt utilizate anumite timpuri verbale, ce semnifică în limba ebraică anumiţi termeni sau nume mai relevante, pe când în omilii Sfântul se străduieşte să nu aglomereze memoria ascultătorilor cu prea multe date istorice sau ştiinţifice, căutând să facă discursul cât mai captivant prin jocul de imagini surprinse, îndemnuri morale şi un limbaj cât mai pe înţeles omului simplu. În comentariu, Sfântul Ioan evită tâlcuirea alegorică a cărbunelui de pe jertfelnic precum şi a altor numeroase alegorii, cel mult menţionându-le ca pe lucruri binecunoscute ascultătorilor de la alţi tâlcuitori, cu care este sau nu de acord, insistând mai ales pe înţelegerea literar-istorică a textului, pe când în omilii pune accent chiar pe semnificaţia tipologică şi liturgică a tronului, a jertfelnicului, a cărbunelui de pe jertfelnic, îndemnând credincioşii să se pregătească pentru apropierea de Sfintele Taine cu tot atâta teamă şi bucurie pe cât au văzut, cu ajutorul Profetului Isaia, că au şi serafimii. Ingrid Bauer Vezi mai mult
  217. Iubirea de a trăi

    Iubirea de a trăi

    30,00 RON

    Către cititor Aveţi în faţă o carte de debut, dar o parte din trăirile şi gîndurile a patruzeci de ani dintr o viaţă. Este o carte despre om, despre noi, despre realitatea de acum şi dintotdeauna, raportată la modelul divin. Prin ea am vrut să vă împărtăşesc, în felul meu, iubirea de viaţă, să vă amintesc şi să vă reamintesc cine sîntem, cum sîntem, poate cum ar trebui să fim. Am făcut o, uneori, cu duritate, alteori cu seninătate, alteori cu tristeţe, alteori cu umor şi cu diferite alte stări şi atitudini pe care le am trăit din plin, într o lume contemporană în care cred că trebuie să se întîmple o schimbare. Care trebuie să şi stăpînească graba. Să iasă dintr un vîrtej abisal în care pare că a intrat. Să şi dea seama că nu îşi este scop sieşi. Să şi amintească de rădăcinile ei bune şi de Cel care a creat o. De învăţăturile pe care trebuie să le urmeze. O lume în care fiecare să şi cerceteze propria conştiinţă şi, în acelaşi timp, să fie interesat de ce se întîmplă în jur. În care, în loc de a fi ridiculizate, sensibilitatea şi manifestările ei să fie încurajate, gîndirea bună şi concretizările ei, ca şi voinţa bună şi rezultatele ei să fie valorificate. Şi care să şi amintească şi să şi dea seama încă de multe altele. Temele pe care le am abordat aici mă frămîntă de mai mulţi ani şi m am gîndit mult, cînd mi am pus deoparte timp pentru scris sau cînd dorinţa de a scrie m a făcut să i acord timpul care i se cuvenea, cum le voi transmite. La un moment dat, răspunsul a luat formă de poezie şi a venit prin ritm. Au fost multe variante, elaborate în decurs de cîţiva ani, între 2009 şi 2013, pînă cînd fiecare poezie a ajuns la conţinutul şi forma potrivite pentru mesajul pe care îl avea de purtat. Numărul poeziilor cuprinse în acest volum are o semnificaţie de care nu vă va fi greu să vă daţi seama, dacă aveţi în vedere aspectul religios. Pentru mine, poezia înseamnă în primul rînd ritm exteriorizat prin cuvînt care poartă un mesaj, un suflu interior cu autenticitatea, ordinea şi frumuseţea sa, care la mine este aşa cum îl veţi întîlni aici. Rima, pe care nu am insistat în mod special, deşi este prezentă, nu întotdeauna în stil clasic, s a organizat după ritm şi aici cred că a avut autoritate formaţia de cercetător lingvist şi filolog pe care o am. Uneori limba veche, uneori sensurile primare ale unor cuvinte au fost singurele pe care le am găsit adecvate să exprime ceea ce voiam să spun. Dar, în acelaşi timp, aş vrea să vă fi adus sau readus aminte de faptul că limba noastră nu a răsărit peste noapte, ca noi să putem vorbi şi scrie astăzi cu atît de multe posibilităţi de expresie şi de nuanţare, şi că datorăm mult celor de dinaintea noastră, care au făcut o să fie aşa. Tot aşa cum omenirea datorează mult epocilor de dinainte, pînă la cele biblice. Şi tot aşa cum cea prezentă ar trebui să fie o bază bună pentru cele viitoare. Imaginile pe care le vedeţi în această carte şi care sînt parte din ea, au, de asemenea, ritmul lor şi vorbesc în limbajul liniei şi al formelor, prin elemente sugestive, despre mesajele poeziilor pe care le ilustrează. S ar cădea să vorbesc mai mult despre ele, dar cred că e mai bine să fie privite şi să descoperiţi relaţionarea cu poezia. Dintre apropiaţii mei, cărora le am dedicat în primul rînd această carte, care este şi suflet din sufletul lor, mama m a făcut să văd lumina zilei într un fel minunat şi mi a fost mereu alături, Carmen este omul care m a format într un fel minunat, începînd cu felul propriu de a fi, şi m a sprijinit cu multă generozitate, cum cred că numai un părinte de suflet poate să o facă, Dedeluş mi a întărit convingerile pe care le aveam asupra a ceea ce înseamnă sufletul îngeresc al copilului, către care mereu sîntem chemaţi să ne îndreptăm, ca să fie bine, iar Lucian mi a fost alături, sprijin de toate felurile, cum rar se întîmplă, prin ceea ce face şi, mai ales, cum face. Prin această dedicaţie, le întorc iubirea, împreună cu o vie recunoştinţă. Prin dedicaţie, mă gîndesc, de asemenea, la toţi cei care, după puterea propriului suflet, vor împărtăşi mesajul, imaginea, ideea, atitudinea, trăirea, cuvîntul din această carte. Mioara Dragomir Vezi mai mult
  218. Arhimandritul Roman Braga

    Arhimandritul Roman Braga

    2,50 RON

    Am învăţat, cu trecerea anilor, că întâlnirile nu sunt întâmplătoare, că punerea faţă în faţă a oamenilor nu ţine decât foarte puţin de voinţa lor şi că o anume răbdare a aşteptării poate fi răsplătită, oricât de târziu, cu vederea a ceea ce ar părea imposibil. Când, prin anii '70, venerabila măicuţă Benedicta Braga îmi vorbea, în chilia Prea Cuvioşiei sale de la Văratec, despre Arhimandritul Roman Braga, aflat pe atunci în Statele Unite, Părintele mi se părea un personaj de povestire hagiografică. Atâta durere răzbătea din spusele măicuţei despre suferinţele grozave îndurate de fratele său mai mic în închisoare, apoi de încercările grele prin care trecuse în Mato Groso şi care-i zdruncinaseră amarnic sănătatea, încât mă copleşeau şi pe mine tristeţea şi o milă nesfârşită faţă de călugărul de departe. Mi-l închipuiam ca pe un mucenic, palid, slab, strivit de chinurile la care fusese supus, ca o imagine dintr-o icoană bizantină. Şi nu doream altceva decât ca măicuţa Benedicta să apuce să-şi mai vadă o dată fratele înaintea sfârşitului, ca să-şi aline dorul şi durerea. Zoe Dumitrescu-Buşulenga Vezi mai mult
  219. Mitropolitul Irineu Mihălcescu

    Mitropolitul Irineu Mihălcescu

    3,50 RON

    Am alergat îndată la Palatul Mitropolitan. Intru în Cabinet şi aflu şezând pe Mitropolit în Scaun. Îi fac metanie şi îi sărut mâna. Mitropolitul, cu ochii înlăcrimaţi, spuse încetişor să mi aşez patrafirul şi să citesc rugăciunile Tainei Spovedaniei. Emoţionat, în faţa icoanelor, citesc rugăciunile din Molitvelnicul aflat pe birou şi nu mi dau seama de ce va urma. Mă cuprinde un fior, vocea mea începe să se stingă şi deodată văd pe Mitropolit căzut în Scaun şi aud cu răsuflarea întretăiată mărturisiri de păcate şi păreri de rău. În clipa în care mi am dat seama că am devenit duhovnic, am îngenunchiat şi sărutându i şi îmbrăţişându i genunchii ne am rugat împreună, apoi l am susţinut şi aşezat pe Mitropolit în jilţ. I am făcut trei metanii şi, primind binecuvântarea Ierarhului, am ieşit lăcrimând. Preot Paul Mihail Vezi mai mult
  220. Mama Olga

    Mama Olga

    3,50 RON

    Îmi amintesc că odată se terminaseră proviziile de mâncare, bani nu erau, să cumpere... Mama Olga a venit plângând în atelierul unde lucram şi ne-a spus să mergem la biserică să ne rugăm cu lacrimi, să ne ajute Maica Domnului, ceea ce am şi făcut. După rugăciune, unele maici au observat că la poarta mănăstirii erau nişte căruţe. S-au dus să vadă ce este. Nişte săteni dintr-o comună mai depărtată se rătăciseră de la drumul pe care trebuiau să meargă către Târg. Aflând că acolo este o mănăstire şi că sunt adăpostiţi copii orfani au spus să descarce căruţele. Erau cartofi, făină, ulei, zahăr... Toată obştea a plâns de bucurie. Monahia Florentia Bârdan Vezi mai mult
  221. Imnele Sfintei Scripturi.

    Imnele Sfintei Scripturi.

    38,00 RON

    Prolog Despre necesitatea apariţiei unor lucrări de specialitate privind imnografia bizantină am relatat în primul volum dedicat condacelor Sfântului Roman Melodul. Încurajările şi semnalele pozitive primite ne-au determinat să elaborăm un al doilea volum dedicat operelor Sfântului Roman, opere ce nu se vor numai lecturate, ci înţelese cu adevărat şi, mai apoi, transpuse în viaţa credincioşilor. Volumul este deschis de studiul intitulat „O nouă specie a imnografiei bizantine: condacul. Scurtă introducere în elementele sale definitorii”. Semnatarul textului evidenţiază atât istoria apariţiei acestui gen al imnografiei bizantine, cât şi elementele de componenţă (refren, structură metrică, strofă), deosebit de importante pentru studierea imnografiei Sfântului Roman. Lucrarea este continuată apoi de traducerea unui număr de şaptesprezece condace, împărţite de editori – din considerente metodologice – în două secţiuni: Imnele Vechiului Testament (opt condace), respectiv Imnele Noului Testament (nouă condace). Prezentul volum evidenţiază acele condace ale Sfântului Roman ce au la bază evenimente descrise de Sfânta Scriptură. Propunem, aşadar, cititorului român o perindare prin imaginile scripturistice, vetero şi neotestamentare: de la crearea şi căderea în păcat a protopărinţilor până la răstignirea Domnului. Prin reliefarea acestor condace, am căutat să descriem atât raportul tip-antitip prezent în Sfânta Scriptură, cât şi evidenţierea erminiei istoriei soteriologice, în al cărei centru se află Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, „în veci acelaşi” (Evr. 13, 8). Aceste traduceri inedite sunt însoţite atât de note ce privesc ocurenţele biblice şi sursele de inspiraţie ale Melodului bizantin, cât şi de o notă informativă pentru fiecare secţiune. Credem că un astfel de demers îl va apropia şi mai mult pe cititor de opera Sfântului Roman, în care va regăsi atât subtilităţile de natură teologică, prezente în epoca în care Melodul a activat, cât şi acele exprimări plastice ale autorului bizantin în vederea creionării cadrelor istoriei mântuirii umane, din care el nu se exclude. Lucrarea este finalizată cu o continuare a bibliografiei selectiveprivind viaţa, opera şi teologia Sfântului Roman. Dorim pe această cale să venim în sprijinul celor cu adevărat însetaţi de cunoaşterea imnografiei bizantine, propunându-le acele titluri de mare importanţă în vederea studierii aspectelor istorice, filologice şi teologiceale acestui geniu bizantin. Sperăm, de asemenea, că lecturarea acestui volum patristic va apropia şi mai mult pe cititor de imnografia creştină, învăţând să abordeze astfel textul patristic, nu în afara celui scripturistic, ci totdeauna într-o perfectă simbioză! drd. Alexandru PRELIPCEAN Vezi mai mult
  222. Pătimirea Dumnezeului nepătimitor. Dialecticile gandirii patristice.

    Pătimirea Dumnezeului nepătimitor. Dialecticile gandirii patristice.

    38,00 RON

    Scopul meu principal a fost să demontez concepţia lui Adolf Harnack, potrivit căreia în perioada patristică mesajul Bibliei a fost corupt de filosofia elenistică, abordând nepătimirea divină drept caz de departajare. Trebuie reabordat acest domeniu, de vreme ce, cel puţin în evaluarea nepătimirii divine, teza lui Harnack încă domină gândirea multor teologi moderni. Contrar unei înţelegeri greşite larg răspândite, în lumea elenistică nu a existat nimic asemănător cu o „axiomă a nepătimirii divine” universal recunoscută. Totodată, am argumentat în această carte că respingerea de către Biserică a principalelor erezii hristologice a urmat o serie de transformări dialectice, toate întreprinse pentru a apăra o concepţie a implicării divine vrednice de Dumnezeu. În această descriere „dialectic” nu este un cuvânt gol: cugetul Bisericii a respins, pas cu pas, cele trei strategii neadecvate care aveau ca scop eliminarea tensiunii dintre statutul divin al lui Hristos şi experienţele omeneşti ale slujirii Sale pământeşti, cel mai expresiv formulată în afirmaţia paradoxală: „Cel Nepătimitor a pătimit”. Paul L. Gavrilyuk Vezi mai mult
  223. Stareţul Macarie de la Optina

    Stareţul Macarie de la Optina

    30,00 RON

    PRECUVÂNTARE În cuvântul înainte din prima ediţie a vieţii adormitului întru Domnul, Stareţul ieroschimonah Macarie (†1860), venerabilul autor al acesteia, Leonid Kavelin, scria, printrealtele: „Luându-mi responsabilitatea acestei lucrări, la rugămintea comună a numeroşilor ucenici şi persoane deosebite care s-au folosit de învăţăturile duhovniceşti ale Stareţului, să întocmesc o schiţă a vieţii sale plăcute lui Dumnezeu– al cărei martor m-a învrednicit să fiu şi eu, păcătosul –, am îndrăznit spre aceasta doar având nădejdea că scrisorile Stareţului, pline de înţelepciune duhovnicească, vor plini sărăcia zicerilor mele. Socotesc că nu este de prisos să spun aici că toate mărturiile adunate de mine, privindu-l pe adormitul Stareţ, au fost verificate prin mărturisirile celor mai apropiaţi ucenici ai părintelui, învăţătorului şi binefăcătorului nostru comun. Astfel, principalul izvor care a stat la baza alcătuirii acestei noi biografii a Stareţului Macarie a fost această ediţie din anul 1861, având titlul „Povestire despre viaţa şi nevoinţele fericitului Stareţ de la Sihăstria Optina, ieroschimonahul Macarie”. Mai departe, la completarea biografiei propuse au mai stat: scrisorile Stareţului Macarie tipărite mai înainte, Cronica Schitului, însemnările făcute de ieroschimonahul Anatolie (Zerţalov), întâistătătorul Schitului, ucenic apropiat al Stareţului Macarie, însemnările unor monahii din unele mănăstiri de maici şi, mai ales, de la Mănăstirea Belev şi, în final, povestirile orale ale bătrânilor monahi de la Optina, care acum au trecut cu toţii la Domnul, întru viaţa veşnică. Atotbunule Doamne, ajută-mi, cu rugăciunile adormitului Stareţ, care s-a nevoit pentru Tine în viaţa aceasta vremelnică, vrednicul de pomenire ieroschimonahul Macarie, să duc la bun sfârşit lucrarea începută spre slăvirea preasfântului Tău nume şi scrisă aici de credinciosul robul Tău!” Vezi mai mult
  224. Preotul – părintele duhovnicesc

    Preotul – părintele duhovnicesc

    7,00 RON

    Prefaţă Această carte este alcătuită din patru omilii, ţinute de mine în parohii creştin-ortodoxe din statul New Jersey,între anii 1995-1996. Prima şi cea mai de seamă omilie, care cuprinde partea substanţială a acestui volum, este intitulată „Preotul – părintele duhovnicesc”. Deşi este scrisă drept răspuns la o invitaţie a preoţilor ortodocşi, fiind destinată mai ales clericilor, ea este de un real interes şi folos pentru mireni. Celelalte omilii – „Nestemate din lucrările Sfântului Ioan Damaschin cu privire la viaţa duhovnicească”, „Povăţuiri ale Sfântului Grigorie Palama cu privire la viaţa duhovnicească” şi „Scara dumnezeiescului urcuş” – se adresează atât clericilor, cât şi mirenilor. Sunt încredinţat că ele vor fi de folos amândurora. Locul în care fiecare dintre aceste omilii a fost prezentată, precum şi data prezentării ei sunt înregistrate la începutul fiecăreia. Meritul pentru publicarea acestei cărţi aparţine în primul rând cucernicilor clerici din New Jersey. Fără invitaţia lor, venită din inimă, spre a putea vorbi despre problemele de care m-am ocupat aici, precum şi dorinţa lor, exprimată cu tărie, de a vedea aceste omilii tipărite, această carte nu ar fi apărut niciodată. Constantin Cavarnos Vezi mai mult
  225. Sfinţii Rafael, Nicolae şi Irina din Lesbos. Viaţa, minunile şi învăţăturile.

    Sfinţii Rafael, Nicolae şi Irina din Lesbos. Viaţa, minunile şi învăţăturile.

    12,00 RON

    Prefaţă Această carte tratează despre trei sfinţi care au fost martirizaţi de turci în anul 1463, la zece ani după cădereaConstantinopolului, capitala marelui stat creştin ortodox cunoscut sub numele de Imperiul Bizantin. Martiriul lor a avut loc în insula Lesbos, numită şi Mytilene, în partea de nord-est a Mării Egee. Deşi au trecut la Domnul cu mai bine de cinci secole în urmă, ei au început să se arate la numeroase persoane de curând, în 1959, în satul Thermi, Lesbos, şi în locul în care au suferit mucenicia – Karyes, în apropiere de Thermi. Numele acestor mucenici sunt: Rafael, Nicolae şi Irina. Acest volum îşi are începuturile în luna august 1961,atunci când am vizitat pentru prima oară satul Thermi şi locul de la Karyes, unde a avut loc martiriul. Spre sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie din acel an, dar şi mai apoi, am discutat cu diferite persoane care îi văzuseră pe sfinţi în vise sau în vedenii. Printre ele s-aunumărat Anghelos şi Vasiliki Rallis, proprietari ai unor livezi de măslini din Karyes, acolo unde sfinţii au fost martirizaţi; Angeliki Marangou, mama lui Vasiliki Rallis;Doukakis Tsolakis, angajat al familiei Rallis în livezile lor de măslini, şi soţia sa, Maria; surorile Myrsina şi Maria Dourgouna; pescarul Kostas Kanellos; ieromonahul Pahomie din Pyrgoi Thermis, Lesbos; părintele Vasilios Bamias din Moria, Lesbos; doamna Ecaterina Lytras din Pamphila, Lesbos, şi Alexandros Naoum, un tânăr care a lucrat în Europa pentru compania Philips (producătoare de aparatură electronică) şi care petrecuse câteva zile la Thermişi Karyes. Materialul pe care l-am adunat din discuţiile avute cu aceştia apare în capitolul introductiv. El constituie o principală şi importantă sursă de informare cu privire la neobişnuitele şi impresionantele evenimente de la Thermi şi Karyes. Aproximativ două treimi din capitolul introductiv este constituit din aceste date. În respectivul capitol, istorisesc evenimentele care auînceput în 1959, şi alte câteva de mai înainte, şi continui cu cele care au avut loc în anii ce au urmat, până la cele din ultima decadă. Pe lângă datele adunate în urma discuţiilor şi a vizitelor făcute la Karyes, prezint şi materialul adunat din cartea Un mare semn (Semeion Mega) a lui Fotie Kontoglou, cunoscut ca mare iconar şi scriitor, precum şi din publicaţiile recente, alcătuite de alţi autori, despre sfinţii din Thermi şi Mănăstirea „Sfântul Rafael”. Cartea lui Kontoglou, care a fost pentru prima oară publicată la Atena în primăvara anului 1962, este cea maibogată sursă de informaţii cu privire la evenimentele petrecute între anii 1959 şi 1962, la Thermi şi Karyes. După Un mare semn, au fost publicate şi alte cărţi semnificative. Le prezint şi pe acestea, folosindu-le drept sursă de inspiraţie. Mai departe vorbesc despre fundarea Mănăstirii „Sfântul Rafael” din Karyes, despre înălţarea de biserici închinate Sfinţilor Rafael, Nicolae şi Irina în Grecia şi în străinătate, precum şi despre alte probleme legate de aceşti sfinţi. După „Cuvântul introductiv” prezint în traducere „Sinaxarul” sau „Vieţile sfinţilor” alcătuit de distinsul imnograf părintele Gherasimos Microgiannanitis din Sfântul Munte. Această „Viaţă”, care face parte slujba pe care a alcătuit-o în cinstea sfinţilor şi care a fost publicată în 1964, oferă o istorisire concisă şi elocventă despre aceşti sfinţi, în stilul ortodox tradiţional al vieţilor sfinţilor. „Viaţa” este urmată de trei capitole ce cuprind relatări ale unor tămăduiri minunate săvârşite de Sfântul Rafael. Le-am ales pe acestea din diferite cărţi şi le-am tradus. Primul capitol cuprinde o selecţie de astfel de tămăduiri din cartea lui Kontoglou, Un mare semn; al doilea capitol le înfăţişează pe cele descrise în broşura mitropolitului Iakovos Kleomvrotos, Sfântul Rafael şi Sfânta Mănăstire de la Karyes, Mytilene(Mytilene, 1968); în vreme ce al treilea capitol prezintă o selecţie a unor astfel de tămăduiri preluate din alte cărţi, mai recente, pe care le menţionez în notele de subsol. Urmează Povăţuiri duhovniceşti ale Sfântului Rafael, pe care le-am cules din diferite publicaţii (specific sursele în cadrul notelor de subsol); Învăţături de la sfinţii din Thermi, în care prezint unele din propriile mele cugetări despre semnificaţia arătărilor sfinţilor din Thermi şi a unor evenimente legate de acestea; şi Reflecţii asupra arătărilor sfinţilor de Fotie Kontoglou. Ultimul capitol menţionat este o versiune prescurtată a epilogului emoţionant, dar şi provocator al cărţii lui Kontoglou, Un mare semn. Pentru cei interesaţi în lecturi suplimentare cu privirela noile arătări ale sfinţilor din Thermi, am adăugat la sfârşitul acestui volum o Bibliografie. Întrucât termenii „vis” şi „vedenii” apar adesea în textele ce urmează, trebuie să spun câteva cuvinte cu privire la sensul lor în această lucrare. Aceşti termeni trebuie înţeleşi potrivit sensului în care se află ei în Sfânta Scriptură – referitor la experienţele persoanelor cucernice descrise aici – şi în lumina a ceea ce Părinţii Bisericii au spus despre vise şi vedenii. Părinţii fac deosebire între diferite tipuri de experienţe vizuale şi auditive pe care oamenii le au în somn. Astfel, Sfântul Grigorie de Nyssa (sec. al IV-lea), în tratatul său Despre facerea omului, spune că unele vise sunt provocate de anumite schimbări organice care au loc în timpul somnului; altele sunt provocate de activităţile fizice sau psihice ale zilei şi altele sunt de provenienţă suprafirească, fiind manifestări ale divinităţii. Ultimele, spune el, sunt rare şi sunt dăruite „câtorva, foarte puţini, care s-au învrednicit de o evidentă comunicare cu Divinitatea... Noi trebuie să admitem aceste cazuri ca fiind excepţionale şi să nu le punem în rând cu visele obişnuite” (XIII). Un alt Părinte al Bisericii, Sfântul Nichita Stithatul(sec. al XI-lea), detaliază şi mai mult, descriind natura feluritelor tipuri de vise. Iată ce spune el: „Dintre cele văzute în timpul somnului, unele sunt vise (enypnia), altele sunt vedenii (descoperiri – horaseis, optasiai), iar altele sunt revelaţii (apokalypseis). Viselesunt acele experienţe sufleteşti care nu rămân neschimbate în facultatea minţii de reprezentare, ci sunt confuze şi se schimbă mereu de la un lucru la altul. De la acestea nu se obţine nici un folos de cei ce le văd, iar ceea ce a fost văzut se pierde în momentul trezirii. Prin urmare, persoanele serioase nu trebuie să le bage în seamă. Vedeniile, pe de altă parte, sunt acele experienţe sufleteşti care rămân neschimbate. Ele nu suferă vreo transformare de la un lucru la altul, ci rămân imprimate în minte timp de mulţi ani, nefalsificate, şi, mai ales, ne indică rezultatul celor ce vor fi şi aduc folos sufletului prin pocăinţa pe care o provoacă şi prin contemplarea unor privelişti înspăimântătoare. Acestea îl pun pe gânduri pe cel ce le vede şi îl umplu de teamă, din pricina lucrurilor înspăimântătoare şi neschimbate care sunt văzute. Persoanele serioase trebuie să acorde o mare importanţă vedeniilor. În fine, revelaţiilesunt acele lucruri contemplate de către minte (theoriai), care apar independent de toate simţurile, într-un suflet foarte curat şi luminat. Acestea aduc tăria unor anumite lucruri şi noţiuni neobişnuite şi dumnezeieşti, a tainelor celor ascunse ale lui Dumnezeu, şi ne aduc la cunoştinţă rezultatul unor foarte importante probleme legate de omenire.” (Filocalia, vol. 3, Atena, 1960, pp. 313-314) „Visele” din această carte aparţin celei de-a treia categorii de vise despre care ne vorbeşte Sfântul Grigorie de Nyssa şi celei de a doua şi a treia categorii descrise de Sfântul Nichita Stithatul – adică „vedenii” şi „revelaţii”. Însă în cartea de faţă cuvântul „vedenie” a fost folosit cu un sens diferit, şi anume, acela care se referă la vederi suprafireşti experiate nu în timpul somnului, ci în stare de veghe. Folosind astfel termenul „vedenie” i-am urmat lui Kontoglou şi persoanelor cu care am discutat, care vorbesc de horamata sau horaseis în descrierea arătărilor văzute în stare de veghe, şi le disting pe acestea de oneira, enypnia – termenii greceşti pentru „vise”. Kontoglou (Un mare semn, p. 45) mărturiseşte că sfinţii de la Thermi „le apar copilaşilor întotdeauna când aceştia sunt treji, în timp ce adulţilor le apar şi lor în stare de veghe, dar de cele mai multe ori în vise, fapt care se potriveşte cu cele spuse de Dumnezeu: «Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa, iar tinerii voştri vedenii vor vedea» (Ioil 3, 1)”. Trebuie menţionat faptul că în acelaşi capitol în careSfântul Grigorie de Nyssa face diferenţa între diferitele feluri de vise, o face, de asemenea, între înfăţişările din vise(enypnia), în timpul somnului, şi apariţiile dumnezeieşti, care au loc în stare de veghe (kath hypar). El le numeşte pe acestea din urmă „vedenii”. La finalul acestei Prefeţe, trebuie să menţionez că sunt îndatorat multor persoane care m-au îndemnat şi m-au încurajat să scriu această carte, şi care m-au ajutat în multe feluri să o finalizez. Impulsul iniţial de a o scrie mi l-a dat fericitul Fotie Kontoglou acum treizeci de ani. Acesta a fost întărit de pururea pomenitul mitropolit de Mytilene, Iakovos Kleomvrotos, a cărui binecuvântare am primit-o cu câteva luni înainte de mutarea sa la cele sfinte, în anul 1987; de Anghelos şi Vasiliki Rallis din Thermi şi de alţii cu care am discutat acolo sau în alte locuri din insula Lesbos despre visele şi vedeniile lor legate de cei trei sfinţi, dar şi de alţii din Grecia şi America, atât clerici, cât şi mireni. Datorez mulţumiri cu totul deosebite, pentru ajutorul primit, pr. dr. Asterios Gherostergios, care a citit întreg manuscrisul, a corectat erorile tipografice şi mi-a oferit câteva comentarii de mare folos. Constantin Cavarnos Belmont, Massachusetts, martie 1990 Vezi mai mult
  226. Educaţia la poporul ales

    Educaţia la poporul ales

    38,00 RON

    Elaborată inițial ca lucrare de doctorat, „Educaţia la poporul ales” abordează un domeniu teologic biblic pe cât de actual şi important, pe atât de delicat şi sensibil pentru societatea modernă. Valenţele şi obie­c­tivele educaţiei religioase veterotestamentare sunt la fel de actuale astăzi, precum atunci, în perioada sfinţilor scriitori. În contextul unei societăţi secularizate şi globalizate, raportarea la fundamentele biblice şi păstrarea identităţii de credinţă sunt res­pon­sa­bilități pentru fiecare creștin şi pentru Biserică, în general. Astăzi, parcă mai mult ca oricând, îndemnul divin „Ascul­tă…!”, „Ia aminte…!”, precum şi glasul de avertizare al profeţilor, trebuie să găsească un răspuns în societatea civilă, înce­pând cu tinerii. De aceea, este necesară o reevaluare a problematicii educaţionale şi din per­spec­tivă biblică, pentru că valorile educative veterotestamentare, ale responsabilităţilor faţă de Dumnezeu, faţă de sine, faţă de fami­lie şi faţă de comunitate, rămân de referinţă pentru evoluţia spi­ri­tuală a omului. Actualitatea şi noutatea ştiinţifică a cercetării constă în primul rând în faptul că subiectul instruirii şi educaţiei la poporul ales este insuficient explorat în literatura de specialitate, dar şi în necesitatea de a oferi o paradigmă a ceea ce a însemnat textul revelat pentru israeliţi. Noutatea tratării temei stă şi în faptul că reevaluează problematica educaţională biblică prin prisma unei vizi­uni moderne, construite pe abordarea trans-, inter- şi pluri­dis­ci­plinară, interpretările propunând un model integrat de analiză a do­me­niului instruirii și educației. Cele mai multe subiecte cercetate şi pre­zen­tate în lucrarea propusă sunt de totală noutate pentru cercetarea biblică românească. Demersul investigativ porneşte cu studiul fenomenului educaţional la popoarele Orientului Apropiat Antic, fiind analizate aspectele instructiv-educative din societăţile egiptene şi mesopotamiene. Delimitarea lingvistică privind actul educaţiei în literatura ebraică are rolul de o înlătura de la început orice neclaritate de fond privind interpretarea textului sacru şi constituie un fundament teoretic şi metodologic solid pentru înţelegerea mai cuprinzătoare şi mai nuanţată a diferitelor aspecte educaţionale, în contextul societăţii orientale antice. Acest demers oferă educaţiei veterotestamentare un cadru lingvistic, conceptual şi metodologic, care nu este suficient de bine conturat în prezent în literatura de specialitate. Lucrarea este divizată în patru părţi: prima este o prezentare a pedagogiei divine, a doua prezintă educaţia instituţionalizată (familie, comunitate şi şcoală), a treia parte face referire la scrierile talmudice şi valoarea lor educaţională, iar cea din urmă parte este o abordare modernă a problematicii educaţiei şi identificarea valorilor comune între educaţia veterotestamentară şi cea religioasă de astăzi. Obiectivul lucrării este, aşadar, de a oferi o viziune integratoare asupra subiectului educaţiei veterotestamentare. Vezi mai mult
  227. Peştele pe uscat
  228. Dialoguri la Athos
  229. Flora medicinală a României

    Flora medicinală a României

    89,00 RON

    CUVÂNT ÎNAINTE În convieţuirea multimilenară cu natura înconjurătoare, omul a fost preocupat de a cunoaşte cât mai multe detalii despre plantele existente în covorul vegetal din zona în care trăia, urmărind posibilităţile de a le utiliza în diferite domenii, precum alimentaţie, materiale de co